$$$

 „Nu-l mai vreau în casa mea!” — vocea mamei a tăiat bucătăria în două, ca un cuțit cald prin unt.

Tata s-a oprit cu cana de cafea în aer. Eu am rămas între ei, cu mâna pe clanța frigiderului, de parcă acolo s-ar fi ascuns soluția.

Era duminică dimineață și mirosea a chiftele prăjite și a reproș.

— Ce s-a mai întâmplat, mamă? am întrebat, deja obosit de tonul ăla.

— Ce s-a întâmplat?! Uite-l, vine beat ca porcu’ de la șantier și lasă urme de noroi pe gresie!

— Am muncit 12 ore, femeie, a zis tata și-a trântit cana în chiuvetă. Nu-s beat, doar obosit.

În jurul nostru, aburii de la tigăi făceau perdele groase, ca niște neînțelegeri.

Mama l-a privit cu o scârbă care nu mai era proaspătă. Se cocea în ea de ani buni.

— Ți-aș spune „odihnește-te”, dar oricum n-ai auzi. Ți-ai lăsat urechile în sticla aia de vodcă.

— Lasă-mă-n pace.

Am inspirat adânc. Eram adult, dar în bucătăria aia deveneam iar copilul care numără pașii dintre două explozii.

— Gata, ajunge, am zis. Hai să stăm cinci minute liniștiți.

Tata s-a uitat la mine și-a râs amar.

— Cinci minute? Ah, ce frumos vorbești tu, profesorule. Cinci minute cât toată viața mea, nu?

De când mă știu, tata n-a avut talent la vorbit cu oameni treji.

Mama a ieșit pe balcon, cu șorțul pătat de ulei. Ușa s-a trântit.

Au rămas doar mirosul de prăjeală și respirația grea a lui tata.

— Tu ce crezi, mă, că-s monstru? că n-am vrut să fiu altfel?

— Eu cred că ți-e frică să te schimbi, i-am spus încet.

A tăcut câteva secunde și-a băgat mâna în buzunar. A scos un pachet de țigări mototolit.

— Ți-am adus ceva, zice, și trage dintr-o parte o bucată de hârtie împăturită.

Era o poză mică, șifonată, dintr-un portofel vechi.

Mama, tânără, râdea cu gura până la urechi, iar în brațe mă ținea pe mine, bebeluș.

Pe spate scria: „Prima noastră zi în casă.”

— Ți-o dădea mama, dacă nu m-ar fi urât, a zis el. Dar eu am păstrat-o.

Am simțit cum mă strânge ceva în gât.

Tata a ieșit afară.

Am stat un timp sprijinit de frigider, ascultând cum clocotește uleiul.

După vreo jumătate de oră am auzit zgomotul porții.

M-am uitat pe geam: tata era la poartă, cu un rucsac mic.

Am fugit afară.

— Unde pleci?

— La București. Am un coleg care zice că are nevoie de oameni serioși. Poate e timpul să fiu și eu unul.

— O să o superi rău pe mama.

— Mai rău de-atât?

Și-a ridicat privirea spre blocul vechi.

— Ziceai odată că nu suporti liniștea falsă din casa asta. Eh, poate o faceți să fie adevărată fără mine.

A plecat atunci. Cu pasul șchiop, dar hotărât.

Trei luni n-am mai auzit nimic de el.

Mama se prefăcea că nu contează, dar în fiecare seară ștergea praful de pe poza din vitrină, cea cu mine și cu tata la mare, când eram mic.

Într-o seară de vineri, m-a sunat o femeie dintr-un număr necunoscut.

— Sunteți fiul domnului Petre Bălan?

— Da. Ce s-a întâmplat?

— Sunt asistenta de la spitalul Fundeni. Trebuie să veniți.

Am plecat cu primul tren.

În salonul 3, tata stătea întins, palid, cu o perfuzie în mână.

— Vezi? am zis, n-ai stat departe nici o jumătate de an fără să ajungi la spital.

El a zâmbit.

— Am donat sânge, mă. Nu sunt bolnav.

Mi-a trebuit o secundă să procesez.

— Ce ai făcut?

— Am venit să donez sânge. Pentru o colegă de la șantier. A murit. Dar am mai rămas aici, voluntar. Vin o dată pe lună.

Am rămas cu gura deschisă.

— Tu? Să donezi?

— Eh, oamenii se mai și repară uneori.

Atunci am văzut pe noptiera lui un caiet albastru.

Pe el, cu pixul tremurat: „Pentru Maria, dacă n-ajung să-i spun.”

Mi s-a oprit respirația.

— Pot să-l citesc?

— N-ai voie încă, zice și închide ochii ușor.

Am rămas lângă el până dimineața.

Când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama la masă, cu același șorț pătat.

— A sunat el? m-a întrebat fără s-o privesc.

— Nu. Dar… am fost eu la București.

— Și?

— Muncește. Dă sânge. Scrie într-un caiet pentru tine.

A tăcut preț de un minut.

Apoi m-a privit direct, ca și cum ar fi rupt ceva în interior.

— Pentru mine?

— Da. A scris „dacă n-ajung să-i spun”.

Mama s-a ridicat brusc, și-a scos șorțul și-a zis doar atât:

— Atunci mergem după el.

Și am mers.

Când a intrat în salon, tata s-a ridicat pe jumătate, uluit.

— Tu?

— Da, eu, i-a spus mama. Și nu m-ai chemat.

— N-am știut cum.

— Ei, vezi? Și totuși scrii mai frumos decât vorbești.

Au zâmbit amândoi. Prima dată după mulți ani.

Tata i-a întins caietul acela.

L-a ținut între ei, ca un pământ neutru.

Mama a desfăcut o pagină și-a început să citească în șoaptă.

După câteva rânduri, a lăsat caietul jos și l-a luat de mână.

— Nu-mi trebuie scuze pe hârtie, Petre. Vină cu mine acasă. Chiar și cu pantofii plini de noroi.

Tata a râs. A râs de-adevăratelea.

Pe drum spre gară, mama a scos poza veche din buzunarul hainei mele și i-a dat-o.

— Ține-o tu, a zis. Eu o știu pe de rost.

În trenul de seară, între vagoanele zgomotoase și respirațiile de navetiști, i-am privit cum adorm sprijiniți unul de altul.

Pentru prima dată, casa noastră nu mi s-a mai părut mică.

Uneori, cea mai grea despărțire e singura cale de a te întoarce cu adevărat.