$$$

 Marian promisese că o să aibă grijă de părinți din Germania, dar de când și-a făcut familie acolo, telefonul sună în gol și banii nu mai vin, iar fratele său Ion plătește singur toate facturile și medicamentele.

În bucătăria casei din Vaslui, Ion numără pentru a treia oră banii din plic - pensia mamei, 890 de lei, plus ce a mai strâns el din salariul de la primărie, în total 1.400 de lei pentru luna asta. Pe masa din față are întinse facturile: curent - 380 lei, gaze - 290 lei, medicamente pentru tensiunea tatălui - 420 lei, pastilele pentru inima mamei - 350 lei. Calculul e simplu și dureros: nu ajung banii nici pentru jumătate din cheltuieli.

"L-ai sunat pe Marian?", întreabă mama din fotoliul ei, privind cum Ion încearcă să jongleze cu cifrele. La șaptezeci și trei de ani, Maria încă speră că fiul plecat în Germania își va aminti de părinții lăsați acasă.

"L-am sunat ieri", minte Ion. Nu o sună de trei săptămâni pe Marian, pentru că știe că nu răspunde. Numărul de telefon e mereu ocupat sau sună în gol, iar mesajele rămân necitite. De parc, pentru Marian, familia din România ar fi devenit doar o amintire inconfortabilă pe care e mai ușor s-o ignori.

Acum doi ani, când Marian a plecat în Germania cu promisiunea că va câștiga bani buni și va avea grijă de părinți, totul părea perfect planificat. "Stai liniștit, Ioane", îi spusese fratele său. "Eu câștig acolo în două săptămâni cât câștigi tu într-o lună. O să trimit acasă, o să ai tu grijă de ei cu banii mei."

Primul an chiar a fost așa. Marian trimitea regulat 300-400 de euro pe lună, bani care făceau diferența între supraviețuire și trai decent pentru părinții îmbătrâniți. Ion se simțea ușurat că nu poartă toată povara singur, că fratele său își respectă promisiunea.

Dar apoi Marian s-a îndrăgostit de o româncă din Köln, s-a mutat cu ea, au făcut un copil împreună. Brusc, prioritățile s-au schimbat. Banii care veneau acasă au început să se împuțineze: 200 de euro, apoi 100, apoi deloc. Explicațiile erau mereu aceleași: "E scump aici, Ioane", "Am și eu de plătit chirie", "Copilul costă mult".

Doar cei care au rămas acasă să aibă grijă de părinți în timp ce frații pleacă în străinătate știu ce înseamnă să porți singur povara îngrijirii, să fii judecat că "nu faci destul" în timp ce cei plecați sunt considerați eroii familiei, chiar dacă au dispărut când era nevoie cel mai mare de ei.

Ion lucrează de douăsprezece ani la primăria din comună, salariu 2.100 lei net. Din banii ăștia trebuie să-și întrețină propria familie - soția și doi copii - plus să contribuie la întreținerea părinților. Soția, Ana, nu se plânge, dar Ion vede oboseala din ochii ei când trebuie să-și cumpere ceva și nu are cu ce.

"De ce nu-l suni pe Marian să vorbești serios cu el?", îl întreabă Ana într-o seară, când calculează pentru a zecea oară bugetul familiei.

"L-am sunat", răspunde Ion. "Nu răspunde. Sau când răspunde, promite că trimite și apoi nu trimite nimic."

În ultima lor conversație telefonică, în urmă cu o lună, Marian îi povestea entuziasmat despre apartamentul nou pe care și l-a cumpărat în Köln, despre mașina nouă, despre vacanța pe care o plănuiește în Spania. În tot timpul acesta, Ion calcula în cap cât ar costa medicamentele tatălui pentru trei luni cu banii pe care fratele său îi cheltuie pe o vacanță.

"Și voi cum vă descurcați acolo?", întrebase Marian la sfârșitul conversației, ca o întrebare de politețe.

"Ne descurcăm", răspunsese Ion, pentru că ce alt răspuns să dea? Că se trezește noaptea gândindu-se la facturi? Că a renunțat la vacanțe de trei ani? Că copiii lui poartă haine de la mâna a doua pentru că banii se duc pe medicamentele bunicilor?

Tata, Vasile, la șaptezeci și șase de ani, a făcut infarct în primăvară. Costurile cu spitalizarea, medicamentele speciale, consultațiile la cardiolog au fost copleșitoare. Ion s-a împrumutat de la bancă, și-a vândut mașina, a cerut un avans de la primărie. În tot timpul acesta, Marian posta pe Facebook poze de la bere cu prietenii în parcurile din Köln.

"De ce nu-i spui direct că nu mai poate să contez pe el?", întreba Ana.

"Pentru că sunt părinții lui tot atât cât sunt ai mei", răspundea Ion. "Nu pot să le spun bătrânilor că unul din fiii lor i-a uitat."

Dar adevărul e că Marian nu i-a uitat. I-a ierarhizat. Pentru el, familia din România a devenit o povară opțională, ceva ce se poate amâna mereu cu scuza că "luna viitoare sigur trimit". Familia din Germania - soția și copilul - au devenit prioritatea, iar părinții bătrâni sunt doar o datorie morală pe care e mai ușor s-o ignori decât s-o onoerzi.

Într-o dimineață de toamnă, mama a făcut un AVC ușor. Ion a stat cu ea la spital patru zile, a plătit toate analizele, tratamentul, medicația. Cu ochii în lacrimi, a încercat să-l sune pe Marian să-l anunțe. Telefonul a dat ocupat trei ore consecutive.

Când în sfârșit a răspuns, Marian părea deranjat: "Acum nu pot să vorbesc, Ion. Sunt la serviciu. Îți dau eu un telefon seara."

Telefonul nu a venit. Seara, pe Facebook, Marian posta poze de la un restaurant, sărbătorindu-i ziua de naștere soției.

"Cred că trebuie să acceptăm că sunt doar eu și cu tine, Ana", i-a spus Ion soției în noaptea aceea. "Marian și-a făcut viața lui acolo și a uitat de noi."

Nu e vorba doar de bani, deși banii ar ajuta enorm. E vorba de faptul că îngrijirea părinților bătrâni nu trebuie să cadă pe umerii unui singur copil, în timp ce celălalt trăiește fără griji. E vorba de responsabilitate împărtășită, de sacrificiu echitabil, de respectul față de oamenii care te-au crescut.

Dar Marian a ales să uite. A ales să-și construiască o viață nouă în care părinții din România sunt doar o problemă a fratelui rămas acasă. A ales să devină un străin cu aceeași sânge, care apare doar în conversațiile nostalgice de Crăciun și în promisiuni care nu se împlinesc niciodată.

Iar Ion continuă să poarte povara singur, cu demnitatea celui care știe că face ce trebuie, chiar dacă nimeni nu-l laudă pentru asta, chiar dacă fratele său e considerat "cel care a reușit în viață" în timp ce el e văzut ca "cel care a rămas acasă". Pentru că uneori, cel care rămâne e cel mai curajos dintre toți.