$$$

 — Niciodată să nu dai bani unui cavaler (de fapt, tata a folosit un alt cuvânt, desemnând un bărbat cu care femeia are o legătură intimă, dar știu că mă citesc suflete sensibile). Bărbatul trebuie să-și rezolve singur problemele financiare.

— Dar, tată, el încă nu câștigă nimic, vreau să-l ajut.

— Dacă un bărbat nu câștigă, atunci nici de o femeie nu e pregătit.

Eu îi cerusem tatei bani cu împrumut ca să-i cumpăr o geacă prietenului meu, care era fie poet, fie muzician. Tata nu mi-a dat, deși mie, când ceream pentru mine, nu-mi refuza niciodată. M-am supărat cumplit pe el, strigam, plângeam, că-l iubesc pe băiatul acela fără haină, că îi este frig și de aceea îi curge nasul. Și eu voiam să-l ajut.

Tata nu obișnuia să explice prea mult: „nu și atât”, dar atunci a vorbit îndelung cu mine, spunându-mi că niciun bărbat adevărat nu va primi vreodată de la o femeie un dar pentru care ea s-a îndatorat ori s-a lipsit de ceva. Pentru că femeia oricum face, zi de zi, nenumărate gesturi nevăzute pentru bărbat. Și dacă el nu este în stare să aibă grijă de sine, nu va putea avea grijă nici de tine. Femeia însăși este un dar pentru bărbat.

— Da, – a spus mama, – cu firea ei, fiica noastră e darul suprem.

Dar tata a privit-o în așa fel, încât mama a renunțat să continue.

Tata nu mi-a dat bani, geaca nu am cumpărat-o, însă deodată mi-am privit cavalerul cu alți ochi. Nu avea dorință să muncească, dar avea o mare poftă să se distreze pe cheltuiala altora. Niciodată nu plătea pentru sine și disprețuia „civilizații”.

Când fostul meu soț m-a rănit adânc, tata a schimbat în tăcere încuietorile din apartamentul meu. Iar când bunicul a vrut să-mi țină o predică despre înțelepciunea femeii, despre cum trebuie să rabzi și să păstrezi familia cu orice preț, tata l-a privit atât de tăios, încât bunicul a tăcut pe loc.

În copilăria mea, pe când trăiam încă în Uzbekistan, obișnuiam să mergem împreună la pescuit. Era o porțiune de drum spre râu unde trebuia să străbatem o potecă îngustă, tăiată în munte. Tata mă lua în brațe, eu îl cuprindeam de gât și el mă purta în spate. Ani mai târziu, mergând din nou pe aceeași potecă, am înțeles cât era de greu. Și l-am întrebat.

Iar tata mi-a spus:

— Știam că nu te voi scăpa, atâta timp cât tu te vei ține de mine. Și tu nu m-ai lăsat niciodată din brațe.

Odată am surprins o discuție a lui cu un prieten. Prietenul se plângea de copiii lui, că sunt răi, nechibzuiți, că nu vor să facă nimic și că se poartă urât cu el. Iar tata i-a răspuns: „Ești tată, trebuie să ierți.”

Acum o lună tata s-a îmbolnăvit grav. Și nu rămânea decât să așteptăm. Dar eu nu sunt așa. Eu nu știu să aștept. Eu știu să fac rost de bani, să întorc lumea pe dos, să înving balauri, să caut și să găsesc orice. Dar să aștept pur și simplu nu pot. Mi-e cumplit de greu să aștept.

Știți, în viață sunt atât de puține momente în care ne simțim cu adevărat maturi. Iar așteptarea ține de maturitate. Eu încă nu reușesc.

Și atunci când îi cer tatei să respecte toate prescripțiile medicilor, iar el nu vrea, mă înfurii. Iar el spune că nu înțelege de ce ar trebui să facă toate acestea. Iar eu îi răspund:

— Fă așa cum ți-am spus, n-am răbdare să-ți explic.

— Ciudat, – zice tata, – iar eu aveam răbdare să-ți explic matematica.

©️ Elena Pasternak