$__$$

 Este miercuri și evident, este momentul pentru o povestire despre un caz aparte, unul care m-a pus în impas în sala de operație. Prin urmare, așezați-vă comod și trageți cafeluța mai aproape, suntem pe cale să începem.

Povestirea începe cu o pacientă care avea un istoric oncologic, situație rezolvată cu succes în trecut prin radioterapie și extirparea tumorii agresive care afectase colul uterin.

Deși recuperarea ei era completă, la câțiva ani de la acest episod a început să se simtă din ce în ce mai rău. Prezenta dureri abdominale difuze, grețuri și vărsături, dar toate analizele au fost neconcludente. Am suspectat că ar putea fi o ocluzie intestinală, am trimis pacienta să i se facă un CT, dar nimic. Nici un semn că ceva ar fi în neregulă sau că ar exista o ocluzie… ciudat.

În lipsa unui “suspect” pentru starea de rău a pacientei am decis să i se administreze un tratament cu antialgice, antiinflamatoare și antibiotice pentru a elimina orice posibilă sursă de disconfort abdominal. În plus, am decis montarea unei sonde urinare pentru a monitoriza atent valorile diurezei, suspectând și o posibilă insuficiență renală.

Toate bune și frumoase, pacienta s-a liniștit, chiar a început să se simtă mai bine, dar la câteva ore după începerea tratamentului, organismul său a luat-o efectiv razna analizele arătând de parcă fluxul sanguin fusese contaminat masiv cu… urină?”De unde atâta urină? De ce nu se elimină pe sondă și se duce în organism? Rinichii funcționează, totul funcționează, mai puțin motilitatea intestinului care a fost afectată într-o măsură de radioterapie, era de așteptat, dar urina?”, am început să mă întreb căutând o explicație care se lăsa așteptată.

“Deci? Deci… intervenim și vedem la fața locului ce găsim. Suspectul numărul unu este vezica, ceva este în neregulă în zona respectivă… dar la CT a ieșit în regulă, ce nu se leagă? Ce nu se leagă?”.

Am pregătit pacienta si în scurt timp eram deja în operație, inspectând fiecare centimetru pătrat al vezicii. Partea anterioară părea în regulă, dar când am inspectat partea posterioară… ia peretele vezicii de unde nu este.

Bine… mai era ceva care semăna cu o foaie de hârtie.

“Dar peretele vezicii are cinci milimetri grosime și este compus din membrană seroasă, musculară și mucoasă, prin urmare, acesta nu este peretele vezicii urinare…”. Am dat pauză înregistrării mentale a cursului de la Medicină și am inspectat îndeaproape situația, încercând să înțeleg la ce mă uit și cum pot interveni.

Peretele vezicii era efectiv cât o foaie de hârtie și prezenta ditamai gaura, imposibil de reparat. Găsisem suspectul, dar cum a ajuns el să existe? Ce a putut genera o asemenea distrugere a unui țesut gros și rezistent?

Răspunsul a venit chiar din istoricul medical al pacientei: procedura de radioterapie prin care trecuse pentru a elimina cancerul de col uterin… iradiase peretele vezicii și i-a provocat o degradare masivă a țesuturilor. 

Este de așteptat ca o procedură atât de solicitantă pentru organism să vină la pachet cu efecte secundare, dar așa ceva… mai rar.

Cu “suspectul” identificat, m-am întors la partea lipsă din vezică. Nu poți funcționa cu vezica pe jumătate lipsă, asta era clar, dar alternativa era cistectomia, adică îndepărtarea ei, ceea ce este debilitant pentru pacient. Cât de debilitant? Suficient cât să poarte o pungă externă toată viața… nu este o bucurie sub nici o formă.

Am alungat această soluție din minte, oricum pentru așa ceva aveam nevoie obligatoriu de consimțământul pacientei și nu eram dispus să accept că aceasta este singura soluție.

Mi-am adus aminte în schimb de o procedură de pediculizare a epiplonului pe care o studiasem cu interes în urmă cu mulți ani. Profesorul doctor Ion Chiricuță o demonstrase, aplicând-o cu succes în repetate rânduri, folosind o parte a epiplonului (prapurului) pentru a reface peretele vezicii urinare.

După cum bine știu o parte din cititori, epiplonul are două surse de vascularizare, așa că am decis să folosesc o parte a acestuia cu o sursă de vascularizare pentru a reface peretele distrus al vezicii urinare. Am urmat procedura cu sfințenie, am refăcut peretele vezicii, am închis totul și… am așteptat.

În mai puțin de 24 de ore pacienta și-a revenit complet, în 48 de ore se simțea foarte bine, spre marea mea bucurie și după o perioadă scurtă de convalescență a plecat acasă, întorcându-se la viața ei normală. Am văzut-o părăsind spitalul și am simțit o imensă recunoștință pentru toată munca marelui profesor doctour, pentru toată cunoașterea oferită oamenilor. 

Cât despre mine, am simțit că am ajutat un om să-și recapete o viață normală și sănătoasă, iar aceasta este în sine o mare bucurie.

Dacă v-a făcut plăcere povestirea, vă aștept și miercurea viitoare cu alte întâmplări pe “muchie de cuțit”.

Până atunci, multă sănătate vă doresc!