$$_

 DOR DE ȘCOALĂ

 (continuare)

    Ora următoare le-am spus că nu le trec notele în catalog, dar le-am propus să mai facem un set de exerciții, propunere care a fost acceptată în unanimitate, cu veselie. Toții elevii au ridicat mânuțele să iasă la tablă.

    La un moment dat, iese un elev care mi s-a părut că este cel mai activ. Îi dau exercițiul și aștept. El îmi spune repede cum vrea să înceapă, eu tac, încearcă să scrie, dar nu scrie, eu tac,... aruncă nervos creta, fuge spre bancă și cu lacrimi în ochi spune: „Ce, nu mai mă joc! De ce nu-mi spuneți dacă este bine?” I-am explicat că am vrut să-l las să termine exercițiul și după aceea i-aș fi spus dacă a rezolvat corect. Nu a înțeles și a continuat să plângă revoltat.

    Atunci le-am explicat că aici este problema noastră. Am evidențiat faptul că toți acceptă rezolvarea temelor cu plăcere, ca pe o joacă și nu este rău. În continuare trebuie să ne detașăm însă de acest joc pe care eu îl dirijez „pas cu pas” prin „da!” și „nu!” și să-l înlocuim cu plăcerea de a rezolva autonom sarcina. Pentru că școala presupune mult mai mult. O anume rigoare, anumite activități care să potențeze procesul de învățare, de cunoaștere și înțelegere. Treptat, treptat, va trebui să ne detașăm de faza de joc, să dobândim o anume autonomie în rezolvarea riguroasă a sarcinilor…

     Și uite așa, treptat, treptat, copiii aceia au devenit mai responsabili și anii au trecut și au terminat cu bine ciclul gimnazial. Mulți s-au înscris în continuare la liceul nostru, iar cei mai buni au ocupat locuri de frunte la Colegiul Național, la clasele de matematică-informatică. Am aflat că le-a supus cu drag colegului meu de acolo că au făcut matematica cu mine.