$$$

 Când băieții plecau în armată să se întoarcă bărbați.

Era ultimul tren spre maturitate obligatorie. La 20 de ani, dacă nu erai la facultate, sau la 22-23 dacă terminai studiile, venea ordinul de chemare. Nu era negociabil, nu era opțional.

Era datoria sfântă față de patrie, scria negru pe alb în legile din 1972. În România comunistă, serviciul militar era obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex. Bărbații puteau fi chemați pentru îndeplinirea serviciului militar de la 20 la 50 de ani.

Doctrina militară a lui Ceaușescu transforma țara într-o fortăreață umană - în anii '80, 400.000 de români erau soldați.

Ziua plecării era drama și bucuria familiei deodată. Mama împacheta în cufărul de lemn tot ce credea că are băiatul nevoie: conserve, șosete de lână, fotografii de acasă, dulciuri făcute în casă. Mama știa că următoarea oară când își va vedea copilul, acesta va fi schimbus pentru totdeauna.

La gară se adunau zeci de familii cu aceeași poveste. Băieți de 20 de ani, unii încă cu obrazul de copil, alții deja cu prima barbă, toți cu aceeași teamă în ochi și aceeași încercare de a părea curajoși. Cufere de lemn, genți improvizate, lacrimi reținute și promisiuni că se vor scrie.

Doar cei care au trăit acele vremuri înțeleg cu adevărat ce însemna să pleci în armată în România anilor '70-'80. Nu era o alegere de carieră - era o transformare forțată de la adolescență la bărbăție, de la viața de acasă la disciplina militară brutală.

Trenul care îi ducea spre unități era plin de emoții contradictorii. Excitația aventurii se amesteca cu nostalgia pentru casa pe care o părăseau pentru primul dată în viață.

Unii cântau să-și facă curaj, alții stăteau tăcuți și priveau pe fereastră la peisajul care se îndepărta.

Armata îi transforma rapid. În câteva săptămâni, părul lung dispărea, hainele civile erau înlocuite cu uniforma kaki, iar ritmul vieții era dictat de sirenă și comenzi. "Disciplina îi face bărbați", spuneau ofițerii. Și într-un fel, chiar îi făcea.

Scrisorile de acasă erau mai prețioase decât aurul. Știrea că a sosit poștă se răspândea prin cazarmă mai repede decât focul.

Băieții se ascundeau să citească scrisorile de la mama, de la iubită, de la prieteni. Le citeau de zeci de ori, le păstrau sub saltea, le știau pe de rost.

Concediile de acasă erau sărbătoare națională în satele și cartierele de unde plecaseră soldații. Băiatul care se întorcea în uniformă era altul decât cel care plecase.

Mai drept la spate, cu privirea mai hotărâtă, cu mișcări mai precise. Familia observa schimbarea și era mândră, dar și nostalgică după copilul pe care îl pierduse pentru totdeauna.

Te-ai întrebat vreodată cum era să trăiești într-o țară unde la 20 de ani statul îți lua băiatul pentru un an sau doi și ți-l întorcea schimbat complet? Unde întreaga generație de bărbați avea aceeași experiență comună de cazarmă, exerciții, trezirea în zori?

Câțiva dintre soldați nu se mai întorceau acasă. Accidente în timpul exercițiilor, boli, sau pur și simplu incapacitatea de a rezista regimului dur.

Familiile acelea primeau doar o telegramă și un cufăr înapoi. Era prețul pe care societatea îl plătea pentru "bărbăția obligatorie".

În 2006, România a suspendat serviciul militar obligatoriu. Ultima încorporare a recruților a fost în octombrie 2006. S-a încheiat astfel o eră în care bărbăția se învăța la comandă, disciplina se dobândea prin forță, iar maturitatea venea cu uniforma.

Astăzi, când tinerii aleg ce vor să facă cu viața lor și când armata e pe bază de voluntariat, e greu să înțelegi că acum doar 20 de ani fiecare bărbat din România avea în CV-ul vieții "un an de armată" - perioada care îi marca pentru totdeauna și le crea o experiență comună de neșters.