$$$

 La 72 de ani, învățătoarea Maria încă mai scrie cu creta pe tabla veche din bucătăria ei, iar satul întreg îi datorează viitorul.

Ceasul de pe peretele bucătăriei bate ora 5:30 când Maria Ionescu aprinde lumina. Gesturile ei sunt aceleași de patru decenii - pune ibricul pe aragazul vechi, pregătește ceaiul de mentă și teancul de caiete care așteaptă să fie corectate cu migală. Doar că acum, la 72 de ani, mișcările sunt mai lente, pline de grijă, iar ochelarii cu ramă subțire alunecă mai des pe nasul ei ascuțit.

În sat, toți îi spun "doamna învățătoare", deși s-a pensionat acum 12 ani. Pentru majoritatea sătenilor din Vâlcele, un sat uitat de lume din județul Argeș, ea reprezintă singura șansă a copiilor lor de a ajunge la un liceu bun în oraș sau, visul suprem care pare aproape imposibil, la facultate.

"Ștefan, adjectivele astea nu sunt corect acordate," murmură ea, în timp ce corectează cu pixul roșu compunerea băiatului care urmează să vină la ora 7:00. E primul din cei șase elevi programați azi pentru meditații. Unii vin pentru matematică, alții pentru română sau istorie. Maria le predă tuturor, la masa din bucătăria ei, sub portretul soțului decedat care o privește cu blândețe de pe perete.

Afară, cocoșii anunță zorii zilei. În curtea îngrijită cu dragoste, trandafirii - pasiunea ei dintotdeauna - încep să prindă culoare în lumina timidă a dimineții. Maria își bea ceaiul cu încetinitorul și zâmbește amintindu-și de Nicoleta, fosta ei elevă, acum medic la Pitești, care o vizitează în fiecare lună și îi aduce medicamente și reviste.

La 6:45, cineva bate la poartă. E prea devreme pentru Ștefan.

"Doamna învățătoare, v-am adus niște brânză proaspătă," strigă doamna Florica de peste gard. "Și niște ouă de la găinile mele."

Maria deschide poarta și primește darul cu un zâmbet încălzit de recunoștință. Nu e prima oară. În sat, plata pentru meditații rareori vine în bani. Mai des primește ouă cu gălbenușuri aurii, brânză care încă poartă mirosul ierbii de munte, un pui pentru masa de duminică, legume din grădina de zarzavat sau lemne pentru iarnă. Toți știu că învățătoarea nu refuză niciodată pe nimeni din cauza banilor. Dacă un copil vrea să învețe, ușa ei rămâne mereu deschisă.

"Mulțumesc, Florica. Ion cum se descurcă la școală?"

"Parcă mai bine de când vine la dumneavoastră, dar tot nu-i place matematica."

Învățătoarea zâmbește cu înțelegere. A auzit aceste cuvinte de sute de ori în cariera ei. Copiii nu urăsc matematica; ei urăsc doar să se simtă neputincioși în fața unei probleme pe care nu o înțeleg, să se simtă mici și fără speranță.

La ora 7:00 fix, Ștefan ajunge. E în clasa a VIII-a și se pregătește pentru examenul de Evaluare Națională. Visul lui e să intre la un liceu bun din Pitești, primul pas spre o facultate de inginerie. Mama lui lucrează la fabrica de confecții, tată nu are, iar fratele mai mare e deja plecat la muncă în Spania.

"Bună dimineața, doamna învățătoare," spune el, intrând în bucătăria luminoasă, mirosind a ceai proaspăt și a prăjitură de mere coaptă cu o zi înainte.

"Bună dimineața, Ștefan. Ți-am corectat compunerea. Hai să vedem unde mai trebuie să lucrăm."

Pe masa din bucătărie se află o tablă mică, neagră ca noaptea, pe care Maria scrie cu cretă albă. E aceeași tablă pe care a folosit-o când a început să dea meditații, acum mai bine de 30 de ani. Lângă ea, un glob pământesc vechi, cu marginile uzate de mii de degete curioase care au vrut să vadă unde se află România în lume.

"Ștefan, astăzi lucrăm la analiza sintactică. Vezi aici, când avem complement circumstanțial și când avem complement direct."

Timpul curge diferit în bucătăria Mariei. Ceasul de pe perete pare să încetinească, iar lumea exterioară dispare ca într-o vrajă. Există doar tabla, caietele și cunoașterea care se transmite de la o generație la alta, ca o tradiție sfântă.

Doar cei care au crescut într-un sat românesc știu cu adevărat cât de mult poate însemna un profesor dedicat pentru viitorul unei întregi comunități. Într-o lume unde școlile rurale se luptă cu lipsa de cadre didactice și dotări, oameni ca Maria sunt adevărate faruri de speranță în mijlocul unui ocean de incertitudini.

După o oră și jumătate, când Ștefan pleacă cu caietul sub braț și cu zâmbetul pe buze, îl întâlnește pe următorul elev care așteaptă la poartă - Ioana, o fată de clasa a IV-a, cu codițe împletite strâns și o privire serioasă ce părea mult prea matură pentru vârsta ei.

"A venit mai devreme," își spune Maria, dar nu se supără. Cum ar putea? În copiii aceștia vede viitorul satului. În fiecare problemă de matematică rezolvată corect, în fiecare compunere bine structurată, ea vede un pas spre o viață mai bună decât cea a părinților lor.

La prânz, când bucătăria rămâne goală pentru o scurtă pauză, Maria își permite luxul de a se odihni pe fotoliul din colțul camerei. Privește albumul de fotografii deschis pe măsuță - generații întregi de elevi care au trecut prin clasa ei sau prin bucătăria ei. Multe chipuri zâmbitoare în ziua absolvirii, unele în robe universitare, altele în halate de medic sau în uniforme militare. Toți au început cu aceleași frici și speranțe. Toți s-au așezat la aceeași masă din bucătărie, privind aceeași tablă neagră.

"Pe vremuri, școala din sat avea profesori mai buni și mai dedicați," oftează ea, vorbind parcă cu soțul din fotografie. "Acum vin și pleacă, nu se mai atașează de copii, de locuri."

Telefonul sună, întrerupându-i gândurile. E Andrei, un fost elev, acum profesor de fizică la un liceu din București.

"Doamna învățătoare, am reușit! Am câștigat concursul național cu elevii mei!"

Maria simte o căldură în piept, ca un soare răsărind în inimă. Andrei a stat la aceeași masă acum douăzeci de ani. A rezolvat probleme pe aceeași tablă. A plecat din sat cu o bursă la un liceu din Pitești, apoi la facultate. Acum, el însuși îndrumă alți copii.

"Sunt mândră de tine, Andrei," spune ea, și cuvintele par insuficiente pentru a exprima ce simte cu adevărat.

După-amiaza aduce alți trei elevi. Maria lucrează cu fiecare, adaptându-și stilul la nevoile lor cu înțelepciunea unei meștesugărese. Pentru Ana, care se pregătește pentru olimpiada de istorie, are pregătite hărți vechi și documente istorice. Pentru gemenii Matei și Maria, care sunt abia în clasa a II-a și au probleme cu cititul, folosește cărți cu ilustrații și jocuri de cuvinte.

Pe la ora 18:00, când ultimul elev pleacă, Maria rămâne singură cu gândurile ei în bucătăria care a devenit un mic centru educațional. Pereții sunt tapetați cu diplome, medalii și fotografii. Un colț întreg e dedicat cărților - de la manuale școlare la volume de literatură clasică, multe dintre ele cu paginile îngălbenite de vreme și de dragoste.

Se apropie de fereastră și privește spre apus. Satul se pregătește de seară - fumul se ridică din coșuri ca niște rugăciuni către cer, câinii latră în depărtare, iar vecinul ei, nea Vasile, se întoarce de la câmp cu căruța plină de fân.

În lumea de astăzi, când totul se măsoară în bani și succes imediat, cine mai apreciază cu adevărat dăruirea unui dascăl care continuă să predea și după pensionare? Cine mai înțelege sacrificiul de a renunța la liniștea bătrâneții pentru a continua să modeleze minți tinere?

Maria se așază la masă și scoate caietul de planificare. Mâine are alți cinci elevi. Pentru Ionuț, care vine la ora 8:00, trebuie să pregătească niște probleme mai dificile de algebră. A observat că băiatul are potențial și vrea să-l împingă să viseze mai departe de granițele satului.

Când se lasă seara pe deplin, Maria stinge lumina în bucătărie, dar lasă veioza mică aprinsă pe masă. Mai are de corectat două caiete înainte de culcare. La 72 de ani, ochii o dor după o zi întreagă de citit și scris, dar nu se plânge. Fiecare caiet corectat înseamnă un copil care are o șansă în plus la un viitor mai bun.

Poate că satul se schimbă, poate că tinerii pleacă și casele rămân goale, dar cât timp există oameni ca Maria, care păstrează vie flacăra educației în mijlocul comunității, speranța nu dispare. Într-o lume în care valorile tradiționale se pierd una câte una, ce comoară mai mare poate exista decât înțelepciunea împărtășită între generații, la o simplă masă de bucătărie, în fața unei table vechi?

Într-o țară unde învățământul rural se luptă cu lipsa de resurse, există încă oameni care înțeleg că educația nu se termină niciodată. Ea continuă în bucătăria unei învățătoare în vârstă, unde tabla neagră și creta albă sunt instrumentele unei misiuni care depășește orice salariu sau recunoaștere oficială.