$$$

 "Cum se nasc monștrii din tăcerile noastre

Reprimarea naște frustrare. Iar frustrarea, monștri.

În cultura noastră, reprimarea emoțiilor este adesea confundată cu autocontrolul. Îi învățăm pe copii să fie „cuminți”, să nu deranjeze, să nu plângă, să nu țipe, să nu își exprime furia sau dorințele. Această educație emoțional restrictivă nu pornește din răutate, ci dintr-un tipar transgenerațional: și nouă ni s-a făcut la fel.

Problema este că reprimarea nu face emoțiile să dispară, ci le transformă în forme distorsionate și adesea periculoase. Așa iau naștere tensiunea psihică, trauma și dezechilibrul interior.

Psihanalistul Carl Gustav Jung avertiza:

 „Ceea ce nu aduci la lumină te va conduce din umbră.”

Reprimarea – mecanism de apărare cu efecte secundare majore

Reprimarea este un mecanism de apărare identificat de Sigmund Freud și detaliat ulterior în literatura de psihologie clinică. Potrivit DSM-5, reprimarea poate contribui la tulburări de anxietate, depresie și tulburări de personalitate, în special atunci când este folosită cronic.

Studiile moderne confirmă legătura dintre suprimarea emoțiilor și riscul crescut de boli psihosomatice. Cercetările lui James Gross (Universitatea Stanford) arată că oamenii care își reprimă constant emoțiile negative experimentează o activare fiziologică crescută (tensiune arterială ridicată, ritm cardiac accelerat), ceea ce duce la uzură biologică și psihică.

Cum devine emoția reprimată „monstru”

Orice emoție negată devine energie psihică stocată. Această energie nu dispare, ci se comprimă, se răsucește și se distorsionează până când explodează (manifestare agresivă) sau implodează (autodistructivitate).

Acest fenomen este susținut și de cercetările în psihoneuroimunologie, care demonstrează că stresul emoțional cronic crește nivelul de cortizol și afectează sistemul imunitar, favorizând inflamația și bolile autoimune (Slavich & Cole, 2013).

 „Monștrii nu se nasc din întuneric. Se nasc din lipsa luminii asupra durerii.”

Frustrarea – copilul reprimării

Frustrarea nu este o emoție de sine stătătoare, ci rezultatul conflictului dintre dorință și imposibilitatea exprimării. Este ceea ce se naște atunci când nevoile psihologice fundamentale (conectare, competență, autonomie – Deci & Ryan, teoria autodeterminării) sunt blocate de rușine, frică sau respingere.

În timp, această tensiune se manifestă pe trei niveluri:

1. Psihologic

Iritabilitate și reacții disproporționate

Tulburări de anxietate și atacuri de panică

Depresie și apatie

Comportamente pasiv-agresive

Perfecționism patologic (tentativă de control extern pentru a compensa haosul intern)

2. Fizic

Tensiune musculară cronică (gât, umeri, maxilar)

Tulburări digestive (colon iritabil, gastrită, reflux)

Tulburări de somn și oboseală cronică

Boli autoimune (lupus, tiroidită Hashimoto)

Dereglări hormonale (prin perturbarea axei HPA – hipotalamus-hipofiză-suprarenală)

3. Relațional

Dificultăți de comunicare autentică

Atragerea partenerilor care reactivează răni vechi

Frică de intimitate combinată cu nevoia disperată de conexiune

Competitivitate și gelozie excesivă

Dincolo de simptome – rădăcina problemei

În spatele unei persoane violente se ascunde adesea un copil nevăzut. În spatele unui manipulator – un copil nesigur. În spatele unei inimi reci – o inimă rănită.

Psihoterapia modernă (inclusiv terapia centrată pe compasiune – Gilbert, 2010) subliniază importanța recunoașterii și exprimării emoțiilor ca pas fundamental în vindecarea traumelor.

Dacă nu intervenim, frustrarea rămâne o rană colectivă transmisă din generație în generație, amplificată de tăceri și norme sociale toxice.

💡 Mesaj-cheie:

A învăța să exprimăm emoțiile nu este un lux sau un moft terapeutic – este o necesitate de sănătate publică. Ceea ce nu este procesat conștient se va manifesta inconștient, sub forme din ce în ce mai toxice, atât în plan personal, cât și social."

Sursa internet