$$$

 VIERME FUDUL 

                                                     Alexandru VLAHUTA

Lut însufleţit de raza vecinicei dumnezeiri,

Aluat în care cerul cu pământu-i plămădit,

Tainică verigă care leagă cele două firi:

Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.

Vierme tăvălit în tină, care muşti din cer cu dinţii,

Urieş semeţ, pe care o suflare te doboară,

Tu, a cărui mână scurmă măruntaiele ştiinţii

Şi a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,

În zadar te-ncerci a rupe pânza care te desparte

De enigma nepătrunsă: Ce a fost? şi ce va fi?

Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte

Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ţi-e dat a o citi.

Ai în faţă şi la spate două semne de-ntrebare,

Tu-ţi trudeşti, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns;

Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,

Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.

Şi când mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare

Abia poate să mai iasă din a vremii adâncime,

Şi când vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care

Să se urce orbul vierme pân la sfânta-i înălţime,

Tu turbezi, nesocotite, şi în oarba ta mânie

Strigi: O, nu! dumnezeirea nu e decât o părere,

O nălucă născocită de-a norodului prostie!...

Creatorul e natura... Ea e singură putere!

Vreme, haos, ceruri, râdeţi! Microscopică furnică,

Spânzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă striveşte!

Ea măsoară infinitul, întunericul despică...

Înaintea Creaturii, Creator, te umileşte!...

                                 Armonia, an I, nr. 1, 24 mai 1881