$$$

 UCIGASUL FARA VOIE

                                          Grigore ALEXANDRESCU

O temniţă-adâncă îmi e locuinţa:

Prin dese, prin negre zăbrele de fier

O rază pierdută îmi spune fiinţa

Cerescului soare, seninului cer.

Şi frigul mă-ngheaţă; e umed pământul;

De ziduri, de lanţuri eu sunt ocolit:

Aici suferinţa aşteaptă mormântul,

Căci legile lumii aşa au voit.

Adus ca o crudă, sălbatică fiară,

L-a temniţei poartă nădejdea-am lăsat,

Şi simt chinuire atât mai amară,

Cu cât a mea soartă eu n-am meritat.

O noapte fatală! o noapte cumplită!

Pe patu-mi de trudă dormeam obosit:

Era despre ziuă: soţia-mi iubită

Şedea lângă mine… un vis, vis cumplit!

Văzui: în bătrâne păduri depărtate

Părea că mă aflu; eram călător;

Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate

Cânta cucuveaua cu glas cobitor.

Copacii în preajmă-mi părea că-nviază:

Din toată tulpina un geamăt ieşea:

Flămândă, cumplită, vedeam că-mi urmează

O ceată turbată de lupi, ce urla.

Şi eu fugeam iute, fugeam cu grăbire,

Dar locul sub mine de sânge-nchegat

Silinţe-mi zadarnici punea-mpotrivire;

De-o rece sudoare eram inundat.

Sufla un vânt iute, şi luna-ngrozită

În spaţiuri veşnici trecea alergând,

Cu stinsele-i raze, cu faţa-i pălită

Întinse pustiuri abia luminând.

Apoi deodată în nori se ascunse,

Şi lipsa ei dete cumplitul semnal:

În spasma nespusă ce-atunci mă pătrunse,

Văzui trecând moartea pe palidu-i cal.

Schelet de-altă lume, cu forme cumplite,

Rânjind, către mine privea neclintit:

În mâna-i uscată, în unghi ascuţite

Ţinea o femeie… din capu-i zdrobit,

Muşca câteodată, muşca cu turbare,

Şi creieri, şi oase din gura-i cădea:

Uimit rămăsesem: la orice mişcare

Părea că ea rupe din inima mea.

Dar ceata de fiare o văz… mă soseşte…

Fierbintea-i suflare acum o simţii…

Mă plec, cat, şi mâna-mi grea piatră-ntâlneşte,

Curaj desnădejdea îmi dă, şi… izbii…

Un ţipăt s-aude… eu sar în picioare,

Din somnu-mi de groază atunci deşteptat.

Soţia-mi lipsită de-a vieţii suflare

Zăcea… capu-i tânăr era sfărâmat!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-atunci zile multe şi nopţi osândite

Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simţit

A lor osebire; vedenii cumplite

Şi ţipătu-acela în veci m-a-nsoţit.

Răsună el seara, l-auz dimineaţa,

Precum în minutul prin crimă-nsemnat;

Şi eu trăiesc încă! trăiesc, căci viaţa,

Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.

Aici aştept vremea şi ziua dorită

Să văz dacă dreptul ceresc împărat

Priveşte la fapta-mi, ce este cumplită

Sau numai la cuget, ce este curat.