$$$

 „În satul meu, o femeie divorțată este privită ca o proscrisă – de trei ani, nimeni nu m-a mai salutat pe stradă, iar când trec pe lângă grupurile de femei de la poartă, conversațiile se opresc și mă privesc ca pe cineva vinovat de ceva grav.”

Cobor cu capul plecat drumul către magazinul satului, ținând strâns în mână lista cu cumpărături și banii numărați de trei ori acasă. Știu că în fața magazinului stau, ca în fiecare dimineață, cele cinci femei care dețin monopolul bârfelor din Mărgineni. Doamna Ileana, soția învățătorului, doamna Floarea, cea cu bărbatul primar, și celelalte - toate căsătorite "cum se cuvine", toate cu soții acasă și reputația curată.

Când mă văd apropiindu-mă, grupul se strânge mai tare, vocile se fac șoapte, iar privările se înțeapă în mine ca niște ace. "Uite-o și pe asta," aud șoptind una dintre ele. Nu mă mai întorc să văd care. Le cunosc pe toate de când eram mică, am crescut cu ele, am fost la nunta lor. Acum sunt străine care mă judecă pentru că am avut curajul să plec dintr-o căsnicie în care eram bătută zilnic.

În magazin, vânzătoarea îmi dă marfa fără să se uite la mine, fără "Bună ziua" sau "Ce mai faceți?". Doar prețul rostit sec și restul dat fără să-mi atingă mâna. De parcă divorțul ar fi contagios, de parcă aș putea să i-l transmit prin atingere.

"Mama, de ce nu mai vin copiii să se joace cu mine?" mă întreabă Radu, băiatul meu de nouă ani, când mă întorc acasă. Cum să-i explic unui copil că părinții celorlalți copii le-au interzis să se mai joace cu el pentru că mama lui a avut "tupeul" să nu mai îndure să fie bătută?

Doar femeile care au trecut prin divorț într-un sat mic pot înțelege această izolare completă - să fii tratată de parcă ai fi comis o crimă pentru că ai ales să nu mai suferi.

Când mergeam căsătorită cu Marian pe străzile satului, eram "doamna Ana", respectată, salutată, invitată la toate petrecerile. Acum sunt "divorțata", femeia care "și-a distrus familia", care "n-a știut să-și țină bărbatul acasă". Nimeni nu întreabă de ce s-a întâmplat, nimeni nu vrea să știe că Marian mă bătea când se întorcea beat de la cârciumă, că mă înjura în fața copilului, că îmi lua banii și îi cheltuia pe băutură.

La biserica satului, preotul mă privește cu dezaprobarea unui judecător. În predicile de duminică, vorbește despre "sfințenia căsătoriei" și despre "femeile care își abandonează familiile", privind direct spre mine. Nu mai merg la biserică de un an. Nu pot să îndur să fiu făcută exemplu de păcat în fața întregului sat.

"De ce nu te întorci la Marian?" mi-a sugerat chiar și mătușa-mea, sora mamei mele. "Măcar copilul avea un tată în casă. Acum ce o să zică lumea de voi?"

Pentru că în mentalitatea satului, este mai bine să fii bătută în căsnicie decât liberă în divorț. Este mai bine să înduri violența decât să înduri judecata comunității. Femeia trebuie să se sacrifice pentru "păstrarea familiei", chiar dacă această familie o distruge zi de zi.

„Când Radu vine de la școală plângând că unii colegi îi spun că mama lui este ‘fără valoare’, simt că mă rup în două. Pentru că stigma divorțului nu mă afectează doar pe mine, ci și pe copilul meu nevinovat. Învățătoarea, în loc să intervină, mă cheamă la școală să-mi spună că ‘ar fi bine să mă gândesc la impactul alegerilor mele asupra copilului’.”

Seara, în casa goală care acum este doar a noastră, eu și Radu mâncăm în tăcere. Prin fereastră, văd luminile din casele vecine, aud râsetele din curțile unde familiile "normale" se adună la cină. Eu și copilul meu suntem excluși din această normalitate pentru că am refuzat să mai fiu sac de box pentru un alcoolic violent.

"Mama, poate ne mutăm la oraș?" întreabă Radu într-o seară, după ce a fost din nou necăjit la școală. "Acolo nu știe nimeni..."

Mă gândesc la asta. Să plec din satul unde m-am născut, să las casa moștenită de la părinți, să-mi iau copilul și să încep de la zero undeva unde divorțul nu este văzut ca o crimă contra naturii. Dar cu ce bani? Cu ce serviciu? Și de ce eu trebuie să plec din locul meu de naștere pentru că ceilalți nu acceptă că o femeie poate să aleagă să trăiască fără să fie abuzată?

Poate că generațiile tinere nu mai înțeleg de ce în anii aceștia o femeie divorțată este încă văzută ca o pată pe reputația unei comunități, de ce se consideră că ea este vinovată pentru eșecul unei căsătorii, indiferent de circumstanțe.

Într-o sâmbătă seară, văd prin geam cum toate familiile din sat merg la petrecerea de la căminul cultural. Muzică, dans, bucurie. Eu și Radu stăm acasă, excluși din viața socială a comunității. Pentru că în mentalitatea satului, o femeie divorțată nu merită să se distreze, să râdă, să trăiască. Trebuie să-și poarte divorțul ca pe o rușine veșnică.

"Poate că am greșit," îmi spun în nopțile când singurătatea devine insuportabilă. "Poate că trebuia să rămân și să îndur, pentru liniștea tuturor."

Dar apoi îmi privesc copilul dormind liniștit, fără să se teamă că va auzi strigăte și bătăi noaptea, și știu că am făcut alegerea corectă. Chiar dacă pentru asta voi fi judecată toată viața de o comunitate care preferă violența ascunsă în casă în loc de curajul unei femei de a spune "Nu mai pot".