$$$

 Căprioara este una dintre cele mai grațioase și sensibile viețuitoare ale pădurii, iar instinctul ei matern este de o inteligență care surprinde până și cercetătorii. Deși s-ar putea crede că omul reprezintă un pericol pentru animalele sălbatice, în realitate, căprioara a învățat să își folosească prezența umană în avantajul ei. În mod paradoxal, ea își ascunde puiul nu în adâncul pădurii, ci cât mai aproape de locuri locuite, în apropierea gospodăriilor, a cărărilor sau chiar la marginea drumurilor.

Această alegere nu este întâmplătoare. Căprioara știe, prin instinct, că cele mai multe animale care ar putea reprezenta un pericol evită zonele unde se simt prezența omului — locuri unde este zgomot, mirosuri străine sau mișcare frecventă. Așa se face că, în loc să-și lase puiul în inima codrului, unde ar fi vulnerabil în fața altor vietăți, îl așază cu grijă în iarba înaltă de lângă o potecă sau într-un colț liniștit din apropierea satului.

Puiul de căprioară este, la rândul lui, înzestrat cu un mecanism uimitor de protecție: în primele săptămâni de viață, nu are miros. Pentru orice animal care se bazează pe miros pentru a detecta prada, un pui de căprioară devine practic invizibil. Mai mult, el nu se mișcă deloc, chiar și în fața unei ființe care trece foarte aproape. Acest comportament îi crește considerabil șansele de a rămâne neobservat.

Mama căprioară nu stă lângă el, tocmai pentru a nu atrage atenția. Se depărtează, dar revine periodic, cu grijă și tăcere, doar pentru a-l hrăni. Este o absență înșelătoare, pentru că ea nu își abandonează niciodată puiul. Doar îl supraveghează de la distanță, cu o încredere tăcută în acel colț de lume în care a ales să-l ascundă.

Într-un mod aproape poetic, căprioara ne arată că apropierea de om poate deveni un scut pentru viață. A înțeles, fără să i se spună, că sunt momente când apropierea de ceea ce sperie alte ființe poate deveni un adăpost. Nu este un gest de supunere sau de naivitate, ci o formă subtilă de adaptare, de inteligență instinctivă, care a salvat nenumărați pui de-a lungul timpului.

Este important ca noi, oamenii, să recunoaștem acest comportament și să-l respectăm. Dacă găsim un pui de căprioară culcat în iarbă, nemișcat și singur, instinctul nostru este să-l ajutăm — dar cea mai mare dovadă de grijă este să nu-l atingem. Mama lui este aproape. L-a pus acolo cu un motiv. Iar ceea ce pare fragil și pierdut este, de fapt, bine ascuns de o mamă care a înțeles, poate mai bine decât credem, cum să-și protejeze viața nouă.