$$$

 Timpul trece cu al său simț stingher. Nu are nevoie de ușă, sau de o crăpătură-n ziduri. Ne intră în oase și-n suflet pentru totdeauna. Este trăit simțitor, prin sentimentele noastre zilnice și-n zilele silnice.

Nu este o condamnare pur și simplu există. Există pentru că avem zile, avem nopți, avem clipe, avem sentimente. Și, sincer, în viață nu aveam nevoie de mai mult. Se spune că „ce este mult strică”. Dar ce poate strica timpul omului? Amintirile sale? Promisiunile? Sau starea de a fi om în fiecare zi?

Nu trebuie să purtăm totul ca pe o povară, dar ca povață, da. Fiecare zi face parte din povestea noastră, fie că ne place sau nu. Îndrăznim să visăm, dar pentru visuri trebuie să muncim. Poate că prin visul fiecărui om stă ascunsă această speranță a timpului, care ne încarcă pentru o altă zi, pentru o altă clipă. Hai, că mai e și mâine o zi să muncesc pentru visul meu!

Timpul, în esența sa, este îndrumar și îndreptar de comportament, de viață și de tot ce înseamnă a fi om pe pământ. Îmbrăcăm greșit hainele sale, da, hainele timpului, și-l grăbim ca pe un sentiment neforțat. Dar el nu ne aparține; el doar se trăiește, ireversibil.

Pot spune timpului să tacă, să se oprească, să stea de vorbă cu mine. Pot... dar oare el mă ascultă? Nu cred. Sau... nu știu ce să cred. Aleg, totuși, să cred în mine și-n faptele mele. Și las visul meu în Speranța timpului.