$$$

 MEMORIE CULTURALA - ALEXANDRE DUMAS-FIUL

ALEXANDRE DUMAS-FIUL, romancier, dramaturg şi eseist, fiul natural al lui Alexandre Dumas, s-a născut la 27 iulie 1824. 

Primul său roman, “Aventurile a patru femei şi ale unui papagal”, îl publică în 1847, dar scriitorul a rămas în conştiinţa cititorilor, de azi ca şi de ieri, prin scrierea de factură clasică “Dama cu camelii” (1848), o poveste de iubire care va cunoaşte un succes fulgerator (adaptată pentru scenă şi jucată în 1852). 

Deşi a mai scris şi alte romane, povestiri, nuvele şi versuri, se va consacra mai ales teatrului. Piesele sale, construite cu măiestrie, zugrăvesc lumea burgheză coruptă, contemporană lui: tirania amară a banului (Problema banilor, 1857), urmările adulterului, neajunsurile suferite de copiii naturali, victime ale inconştienţei părinţilor (Fiul natural, 1858), lumea curtezanelor etc. 

În 1874, este ales membru al Academiei Franceze şi scrie, împreună cu tatăl său, “Tinereţea lui Ludovic al XIV-lea”, cu care va mai colabora şi la piesa “Joseph Balsamo”, o dramă în cinci acte. 

Se stinge din viaţă la 27 noiembrie 1895 şi este înmormântat la cimitirul Montmartre din Paris.

Citate Alexandre Dumas-fiul:

“Ce sublima copilarie este si amorul!”

“Barbatul care a fost iubit, cat de putin, de o femeie, din moment ce aceasta iubire nu avea la baza nici calculul nici interesul, este pentru totdeauna indatorat acestei femei si, orice ar face pentru ea, nu va face niciodata atat cat a facut ea pentru el.”

“Oricat de tanar ai fi, in ziua in care iti pierzi mama imbatranesti dintr-o data.”

“Lanturile casniciei sunt atat de grele ca trebuie sa fie doi care sa le poarte; uneori trei.”

“Sarmane creaturi! Daca e o greseala a le iubi, e bine cel putin a le compatimi. Compatimiti pe orbul care nu a vazut niciodata lumina zilei, pe surdul care nu a auzit niciodata acordurile naturii, pe mutul care nu a putut niciodata sa-si exprime prin viu grai gandurile, si, sub un fals pretext al pudorii, nu compatimiti aceasta orbire a lumii, aceasta surzenie a sufletului, acest mutism al constiintei care duc la nebunie pe nefericita indurerata si care, fara voia ei, o fac incapabila sa vada binele, sa auda vocea Domnului si sa rosteasca limba curata a dragostei si credintei.