ECOURI
Vio Sterian
…sunt doar scânteia dintr-un dor de lumină care-și duce-n brațe clipa spre nedoritul apus
și-mi scriu împlinirea pe-aripa de visuri care-și caută zarea când noaptea-n tăcere s-a dus,
prin zorii aprinși îmi caut destinul
și urmele pașilor din cărarea sortită
strângând-mi în palma căuș bulbul de mac, m-așez în amurguri visând-mi steaua iubită
și-mi leg de tâmple și dorul și patima clipelor care m-așteaptă-n poarta deschisă, de rai,
mi-e iarnă, mi-e frig, mi-e sufletul toamnă, și-mi trec peste trup frunzele ruginite, alai,
sub talpa desculță prin lumea pribeagă îmi este ancoră viața în rădăcina de lut
și cerul mi-e tihna aripei albastre când strigă cocorii plecarea din verile calde, care-au trecut,
ascund în abisuri celeste cutia pandorei când cerul se-apleacă în rugă
și caută-n stele răgazul de timp,
când nisipul se scurge topindu-se-n pumn și-mi dă ziua de mâine recompensă, la schimb
viața îmi este gură de rai, un trai petrecut în Eden… ca o lungă poveste,
trăiesc în sânul copt al Alfroditei și mă hrănesc cu mărul mușcat din dragostea Ei,
cărările-mi merg spre culmea de toamnă dar, sub tălpi miroase a fân, necosit,
îmi strâng jumătatea în brațe și trec puntea spre plaiuri de vise…care încă nu le-am iubit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu