***

 

FRANÇOISE SAGAN – CRED CĂ DRAGOSTEA ESTE CA O BOALĂ, O INTOXICARE…

„Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ”Aimez-vous Brahms?”

Françoise Quoirez s-a născut în 21 iunie 1935, la Cajarc, Franta. La vârsta de optsprezece ani, ea a uimit lumea, scriind un scurt roman, “Bonjour Tristesse”, despre un adolescent care încearcă să-l împiedice pe tatălui lui să se recăsătorească.  Romanul a fost publicat inițial în Franța în 1954. Autoarea și-a semnat romanul cu numele Françoise Sagan, pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Deși a scandalizat societatea franceză la jumătatea secolului trecut, “Bonjour Tristesse” s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost tradus în douăzeci de limbi. În anul următor, traducerea în limba engleză a atins numărul 1 în lista bestseller-urilor din New York Times.

Scrisul sofisticat și neconformismul ei, viața tumultoasă și riscantă, au șocat publicul francez și au făcut-o faimoasă.

Tot ea a dăruit cititorilor romanul ”Aimez-Vous Brahms?” și cinefililor povestea de iubire “Goodbye Again?” jucată de Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand.

După două mariaje eșuate, opinia despre romantism a autoarei ar putea fi numită sumbră. Într-un interviu dat în anul 1980, ea a mărturisit: „Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ei ”Aimez-Vous Brahms?” (”Vă place Brahms?”)

Adaptarea romanului, realizată de Anatole Litvak în 1960, este o melodramă concentrată pe un triunghi amoros neobișnuit. Filmul a fost premiat în 1961 la Vă place Brahms?, unde tânărul Anthony Perkins a câștigat Premiul pentru cel mai bun actor, imediat după ce a jucat în thriller-ul american ”Psycho” regizat de Hitchcock.

Coloana sonoră a fost realizată de Georges Auric după arii din Simfoniile nr. 1 și nr. 3 ale lui Johannes Brahms.

Romanul ”Aimez-vous Brahms?”, scris în 1959 de Françoise Sagan este o metaforă a iubirii imposibile.

Patruzeci de ani să fie vârsta femeii împlinite? Este întrebarea pe care o pune autoarea atunci când scrie povestea lui Paule, decoratoare de interior, o doamnă cu gusturi rafinate, delicată, seducătoare chiar dacă chipul ei își pierduse prospețimea. Cu un aer resemnat, Paule rămâne răbdătoare alături de Roger, bărbatul care o înșeală frecvent, după 6 ani de relație, deși susține că încă o iubește. Mereu în așteptarea întâlnirilor lor, ea trăiește dureros singurătatea celei care nu mai e pe primul loc în inima bărbatului iubit.

”Se pierdea, își pierdea propria urmă, nu avea să se mai regăsească vreodată. ”Vă place Brahms?” S-a oprit pentru o clipă în fața ferestrei deschise și a lăsat soarele să-i inunde privirea și a rămas uluită. Și, îndărătul acestei scurte întrebări – ”Vă place Brahms?” – , i s-a părut deodată că descoperă o imensă uitare: tot ce uitase, toate întrebările pe care se ferise voit să și le pună. (…) L-a sunat pe Philip. Încă nu știa ce să-i spună. Probabil: ”Nu știu dacă îmi place Brahms, nu cred”. (…)

E momentul de vulnerabilitate în care îl întâlnește pe tânărul de 25 de ani, Philip, fiul unei cliente bogate, care se îndrăgostește cu pasiune de ea. Nevoia ei de afecțiune pare că-și găsește rezolvarea, iubirea răspunde iubirii, așa cum de mulți ani nu i se mai întâmplase.

Autoarea evocă acest triunghi amoros din punctul de vedere al fiecărui personaj, acordând cea mai mare atenție trăirilor intense ale lui Paule, îndoielilor și renunțărilor ei, dorințelor și neîmplinirilor ei. Francoise Sagan analizează cu tandrețe reacțiile acestei femei care un timp rezistă la avansurile tânărului însă, atunci când Roger începe o nouă relație cu tânăra „Maisie”, cedează și se lasă iubită cu pasiune de el, ca și cum ar fi fost pentru ultima dată.

Blamați, dezaprobați, marginalizați de prietenii și partenerii de afaceri pentru îndrăzneala de a-și trăi povestea de iubire în ciuda diferenței de vârstă, Paule și Philip descoperă cât de fragilă este legătura lor. Nu e nevoie decât de un gest din partea lui Roger, și Paule revine în vechea lor relație preferând căsătoria cu bărbatul matur dar infidel lipsei de perspectivă pe care o întrevede gândindu-se la Philip. Gestul ei este amendat de tânărul îndrăgostit care o acuză că a lăsat iubirea să treacă, că și-a neglijat nevoia de fericire și că a ales să se resemneze. ”Ar trebui să fiți condamnată la moarte, veți fi condamnată la singurătate”.

Iubirea e analizată în complexitatea ei, iar accentul cade mai ales pe acele argumente ale inimii pe care rațiunea le ignoră. Personajele trăiesc spaima de abandon, de pierdere, de uitare, purtând amprenta unei tristeți nevindecabile.

Romanul pune în oglindă două iubiri, amândouă incapabile să aducă fericirea partenerilor prinși în vârtejul sentimentelor. Daca una este superficială, însă ”în linie cu regulile morale și estetice”, cealaltă este lipsită de maturitate, instabilă. În acest triunghi amoros în care nimeni nu se împlinește afectiv, personajele se caută, se confruntă dar niciodată nu se găsesc cu adevărat.

În Autobiografia ei scrisă în colaborare cu Alan Burgess, Ma Vie (My Story), apărută la Paris, în 1980, Ingrid Bergman, interpreta rolului Paule, scria despre unul dintre reproșurile aduse de critici filmului ”Vă place Brahms?”:

”În rolul unei femei mature împărțită între un amant infidel (Yves Montand) și un băiat instabil și însetat de amor (Tony Perkins), Bergman este la fel de frumoasă ca niciodată — și în mod paradoxal, acesta este marele defect al filmului. La 46 de ani, ea este încă prea strălucitoare, prea dinamică, prea echilibrată pentru a fi convingătoare în rolul unei femei îmbătrânite.”

Presa și publicul American nu au primit favorabil filmul și Bergman vorbește despre atitudinea lor neprietenoasă în aceeași autobiografie:

„Îmi amintesc că mergeam la San Francisco. […] Nu trecusem încă de vamă când ziariștii care mă așteptau au atacat: « De ce ați făcut acest film oribil? »

Eu am întrebat: « Care film oribil?

— Vă place Brahms?, desigur! »

Eu am explicat: « Este adaptarea unui roman de Françoise Sagan, și la Paris are un mare succes.

— Dar, acesta e un film teribil, groaznic.

— De ce este groaznic?

— Vă împărțiți viața cu un om cu care nu sunteți căsătorită și v-ați luat un amant suficient de tânăr pentru a vă fi copil. Ce rușine! Și apoi, vă întoarceți la tipul cu care locuiați, care v-a înșelat în toți acești ani și care este gata să-și reînceapă aventurile. Dar ce este acest gen de film? »

Iată cum au reacționat ziariștii din San Francisco cunoscuți pentru cinismul și duritatea lor! De fapt, ele reflectă opinia americană, iar în Statele Unite ale Americii filmul nu a avut nici un succes.”