#Călătoriideneuitat

 Stiu!!! Desi primavara a sosit, cel putin calendaristic vorbind, afara inca este atmosfera de iarna. Frig, zapada... Nu-ti prea vine sa iesi din casa, decat doar daca adori plimbarile printr-un peisaj (inca!!!:::) hibernal si ai rezistenta fizica necesara. Dar nimic nu ne impiedica pe fiecare dintre noi sa visam, sa povestim, sa depanam amintiri si sa facem planuri pentru zile mai bune si mai placute.
De aceea va propun o provocare. Sa depanam aici amintiri si sa planuim o escapada impreuna pentru o perioada, fie ca vom calatori impreuna, fie ca vom calatori separat.
Da, tema este: "Amintiri dintr-o calatorie"... Sau din mai multe calatorii. Acum calatoria este pur si simplu imaginara, Dar porneste din amintiri venite din calatorii reale. Mi-as dori sa ascult si povestile voastre, comentand pe marginea acestui articol, in care imi voi povesti propriile amintiri. Cele mai frumoase, sper... Sper sa va dezlantuiti la povesti; promit ca pun o vorba buna la un prieten foarte bun sa va faca rost de bilete de calatorie spre orice destinatie va veti alege. Asta daca povestile voastre se vor dovedi cele mai frumoase dintre toate. Si nu vor fi putine povesti; sigur va veti angaja intr-o competitie dura, dar sigur va veti stradui sa scoateti tot ce este mai bun din voi si din amintirile voastre.
Dar sa incep eu povestirea...Sunt o persoana foarte sedentara din fire, asa ca nu ma prea indemn la a face sport. Dar cum nu e bine sa fii sedentar si cum fiecare dintre noi este programat genetic sa faca totusi miscare, am si eu o placere: sa merg pe jos. De aici si o oarecare placere de a ma lasa antrenata in calatorii de tot felul.
In zilele mele bune ma plimb peste tot in orasul meu natal; prefer zonele verzi, atat parcul municipal ci si zonele verzi de la marginea orasului. Dar sa fie clar: am calatorit si in afara orasului...      







Punctul de plecare, cel putin in copilarie si in prima tinerete, a fost de cele mai multe ori gara orasului. Parca si acum simt parfumul peronului, al sinelor de tren, al vagoanelor. Simt parca si acum trepidatiile produse de miscarea garniturii de tren, suieratul puternic al locomotivei, atat la sosire cat si la plecare. Traiesc parca si acum goana nebuna pe care o faceam pentru a prinde trenul. Uneori nu gaseam loc pe vreo bancheta; atunci "incalecam" geanta in care imi aveam tot bagajul, scoteam o carte sau un rebus si imi gaseam de treaba timp de cateva ore cat dura calatoria.
La 15 ani nu stiam ce este acela un city-break. Dar am facut unul. Am facut o excursie cu colegii si cu profesorul de matematica la Iasi. Odata ajunsi in Iasi, am luat directia spre Gradina Botanica. Din pacate vremea nu permitea sa vedem mare lucru in exterior, dar am intrat in sere. A fost ca si patrunderea intr-o lume plina de exotism, de parfum si culoare. Aici am simtit a nu stiu cata oara farmecul naturii intr-o dezlantuire de culori, parfumuri si viata; parca simteam vibratiile plantelor si relatia de comunicare dintre mine si ele. De acolo am ajuns in parcul Copou, unde am retrait iarasi placerea plimbarii pe aleile unui parc; ulterior, studenta fiind, traiam placeri sporite doar trecand pe langa gardul parcului, de unde se revarsau, la inceputul verii, efluvii de parfum de floare de tei. Nu va spun ce desfatare era cand aveam timp sa evadez in intimitatea parcului, pe aleile imprejmuite de vegetatie si unde parfumul teilor infloriti te purta spre o lume de vis si relaxare, departe de lumea dezlantuita a orasului. De acolo ne-am indreptat spre bojdeuca lui Creanga, unde marele povestitor si-a petrecut ultima parte a vietii si de unde a plecat spre eternitate in ultima zi a anului, cand copiii pe care ii iubea atat de mult poate ca isi incepeau colindatul spre casele oamenilor, pentru a le ura toate cele bune. Nu era prima si nici ultima data cand intram in acea casuta mica, dar extrem de simpla si de intima, ca o casuta de papusi, dar asta mi-a intarit in suflet dorinta de a vizita casele in care au trait, fie si macat pentru o scurta perioada de timp, multe personalitati ale neamului.
Dupa un scurt popas in centrul orasului, in Piata Unirii, ne-am indreptat spre Palatul Culturii. Din fericire era deschis, asa ca am putut vizita o parte din muzeele gazduite de acesta. Acest moment mi-a intarit dorinta si placerea de a vizita muzee, oriunde m-as fi aflat. Si uite asa s-a incheiat o vizita scurta intr-un oras patriarhal in care acum ma simt aproape ca acasa, caci aici mi-am petrecut cei sase ani de facultate, si unde revin oricand cu placere.
Imi aduc aminte, cu la fel de multa placere, de anii in care reuseam sa evadez, in timpul verii, spre manastirile din nordul Moldovei (judetele Neamt si Suceava). Printre placerile pe care mi le-au oferit aceste calatorii as aminti:

• desfatarea deosebita pe care o simteam privind aceste monumente arhitectonice, adevarate opere de arta prin picturile interioare, toate avand o vechime de secole. Nu ma rezumam doar la intrarea in interiorul bisericilor, dar vizitam si muzeul fiecareia dintre ele, unde admiram obiectele vechi cu valoare inestimabila
• intrand in aceste universuri ale credintei, parca intram intr-o lume cu un parfum aparte, o lume de dincolo de timp si spatiu, o lume in care linistea patrunde prin toate colturile sufletului, o lume in care te simti in comuniune cu divinitatea
• simteam totodata si placerea deosebita de a simti tot ceea ce inseamna natura. Simteam parca racoarea multelui, parfumul lemnului, cetinei si rasinii, mirosul pamantului vesnic acoperit de litiera cu care facea corp comun, Simteam parca nevoia sa cuprind in brate pomii incarcati de parfum si sa iau in pumni acel pamant amestecat cu resturi vegetale ce inca mai pastrau forma vegetatiei initiale si sa simt spiritul naturii prin toate cotloanele trupului si sufletului.

In ultimii ani am ramas singura cu tatal meu. Doi "batranei" burlaci ce se straduiesc sa isi duca viata impreuna in armonie. Acum cativa ani tatalui meu i-a venit o idee: o escapada de cateva zile la Vatra Dornei. Nu s-a lasat pana nu a pornit prima data. N-a incantat ideea. Ador muntele. Ador linistea. Si adoram reintalnirea cu parcul din oras plin cu veverite. Ne-am instalat intr-o vilisoara cocheta din apropierea garii. Avantaj noi: eram aproape de gara si totodata aproape de parc. Timp de aproximativ o saptamana cat am stat acolo am bantuit prin statiune si prin parc. Am repetat aventura dupa doi ani. De data aceea facand si poze atat cu aparatul de fotografiat cat si cu telefonul mobil.
Dupa inca doi ani tata a avut alta idee: "Hai sa mergem intai la Gura Humorului si apoi la Vatra Dornei. Cateva zile intr-un loc si cateva zile in celalalt."... Ideea era urmatoarea: in Gura Humorului imi arata locurile copilariei sale, dupa care ne relaxam iar in Vatra Dornei.
ZIs si facut. Odata ajunsi in gura Humorului, imediat ce am gasit cazare, am inceput sa hoinarim. Am refacut impreuna cu tata drumurile pe care le facea copil fiind. Am vazut caminul unde si-a petrecut primii ani ai copilariei, scoala unde a invatat in primii patru ani clasele primare. Am colindat si prin parcul Arinis, de pe malul Moldovei aflata aici mai aproape de izvoarele sale. Aici imi amintesc o intamplare amuzanta. Intrand in parc, pe poarta intra odata cu noi un tanar ce plimba ditamai dulaul, un ciobanesc german de toata frumusetea. I-am lasat pe cei doi sa ne depaseasca, caci "pustiul" patruped era pus pe joaca si alergat. La un moment dat ajungem la o punte de peste Moldova. Tata a vrut sa treaca de partea cealalta, vrand sa vada locurile ce ii starneau atatea amintiri. "Esti sigur?", l-am intrebat. "Da!!!"... Am trecut dincolo cu o oarecare strangere de inima, abia tinandu-mi echilbru pe puntea ce nu mi se parea 100% sigura. Ajunsi pe partea cealalta, nu a avut acelasi imbold sa mearga mai departe, asa ca am decis sa ne intoarcem. Tot pe punte. Practic nu aveam incotro, doar nu aveam sa ramanem acolo. Am luat cap compas inapoi pe punte, cu o mana tinandu-ne de franghia laterala, cu cealalta mana tinand mana celuilalt. Asta pentru mai mult echilibru. Pe la mijlocul drumului, din fata, veneau cei doi ce intrasera cu noi in parc, adica tanarul cu cainele. "Pustiul" patruped topaind in alergare in fata, stapanul dupa el. Firesc starnind un oarece balans al puntii. Ne-am agatat mai abitir de franghia de sprijin, dandu-ne cat se putea in lateral, si inghitind in sec am lasat cainele sa treaca printre noi. Apoi ne-am continuat drumul, ocupand practic toata latimea puntii, chinuindu-ne, ametiti fiind, sa ne mentinem echilibrul. Ameteala ne-a tinut pana la iesirea din parc si ceva drum dincolo de iesire. Si acum ne intrebam cum am reusit sa facem echilibristica respectiva si sa ne revenim dupa episodul cu pricina. Am stat 3-4 zile in Gura Humorului, dupa care ne-am retras pentru inca cateva zile in Vatra Dornei, reintalnindu-ne cu statiunea si cu parcul ei.
Desigur ca in viata mea am calatorit si in alte locuri. Avand amintiri frumoase de peste tot. Cred ca as putea scrie romane intregi despre asta. Dar, daca vreti, dragi prieteni, va pot povesti si alte amintiri, asta dupa ce aflu si povestile voastre. Mult spor la povesti!
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018