duminică, 22 noiembrie 2026

&&&

 Un destin trist a unei minți strălucite 


                   ALICE VOINESCU 


Scriitoare, traducătoare şi critic de teatru, Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885, la Drobeta-Turnu Severin. Tatăl său, Sterie Steriadi, era o figură importantă a orașului, avocat de renume și cu un doctorat obținut la Paris. Ea se dovedește a fi un copil precoce, la vârsta de șase ani știind să citească în limbile română, franceză și germană. După ce își finalizează studiile la Facultatea de Litere și Filosofie, conducătorul său de licență, Titu Maiorescu, îi convinge părinții să o lase să plece în Germania și Franța pentru a se pregăti de doctorat. După mai mulți ani de studiu reușește, în 1913, să-și susțină doctoratul la Sorbona, devenind prima femeie din România cu doctorat în filosofie. Lucrarea va fi publicată la Paris și apreciată de lumea academică, tânăra primind mai multe propuneri de angajare, ca lector la Paris sau profesor la o universitate americană. Alice Voinescu le refuză pe toate, preferând să se întoarcă în țară, pentru a se mărita cu avocatul Stello Voinescu. Întrucât posturile de profesor universitar de filosofie erau rezervate exclusiv bărbaților, se concentrează asupra esteticii și istoriei teatrului, devenind profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Scrie studii despre patru dramaturgi contemporani (Franz Wedekind, Luigi Pirandello, George Bernard Shaw și Jean Claudel) și susține numeroase conferințe și emisiuni radiofonice despre teatrul antic, teatrul elisabetan, dramaturgia clasică franceză, devenind faimoasă ca bună vorbitoare. Deși frecventează cercul „Criterion”, alături de Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian și alți intelectuali cu vederi de dreapta, va protesta public după asasinarea fostului ei profesor Nicolae Iorga de către legionari. După venirea comuniștilor la putere, este pensionată cu forța, apoi arestată, în 1951. Va face un an și șapte luni de închisoare, apoi va avea domiciliu forțat într-o comună din Moldova până în 1954, unde va trăi în condiții groaznice. Va supraviețui datorită ajutoarelor primite de la prieteni. Ca urmare a unor memorii scrise de mai mulți intelectuali importanți, Perpessicius, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, i se va permite să revină în București, unde va trăi datorită unei pensii modeste și a unor traduceri din literatura engleză și germană. Se stinge la 4 iunie 1961, la București. În anii ’80, criticul Dan Grigorescu reușește să publice o serie de volume de estetică și istorie a teatrului semnate de Alice Voinescu, iar după 1989 i se publică „Jurnalul”, operă voluminoasă, care va fi considerat o lucrare de excepțională valoare literară și documentară. Practic, acesta acoperă efervescenta perioadă interbelică, cu numeroasele personalități pe care le-a cunoscut și o parte din experiența de coșmar a existenței autoarei după instaurarea puterii comuniste.  A început să scrie „Jurnalul” în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Printre cei care apar în „Jurnal” se numără George Enescu, prințesa Maruca Cantacuzino, Nicolae Iorga, Marietta Sadova, Gala Galaction, André Gide, André Malraux. Perpessicius scria în 1953 despre ea: „În ce măsură activitatea multiplă și diversă a Doamnei Alice Voinescu a slujit societății românești în aceste ultime decenii ale culturii noastre, abia dacă mai e nevoie să fie amintit. Seriile de discipoli ai cursurilor domniei sale și auditorii numeroaselor domniei sale conferințe stau mărturie imenselor servicii pe care această pedagogă și oratoare, deopotrivă de active, le aduc celor iubitori de învățătură, de gânduri frumoase și, mai ales, de o justă și subtilă inițiere în tainele dramaturgiei universale.”

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR


Jurnalul Aliciei Voinescu este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice din literatura română, acoperind 32 de ani de însemnări (1929–1961) strânse în 34 de caiete. Publicat postum (prima ediție apărând în 1997 la Editura Albatros, cu o prefață de Alexandru Paleologu și reeditat ulterior la Polirom), volumul oferă atât o radiografie a elitei intelectuale interbelice, cât și o mărturie tulburătoare despre supraviețuirea morală în timpul regimului comunist.

Autoarea a început să scrie la vârsta de 44 de ani (în septembrie 1929) și a continuat până cu câteva zile înainte de moartea sa (30 mai 1961), la 76 de ani.

Teme principale ale jurnalulului:

    Viața intelectuală și socială interbelică,  surprinde portrete și întâlniri cu mari personalități ale epocii, precum Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Tudor Vianu, George Enescu sau participanții la celebrele Decade de la Pontigny din Franța (unde a interacționat cu André Gide și Roger Martin du Gard).

    Drama personală și căsnicia. O mare parte a însemnărilor este dedicată relației complexe și dureroase cu soțul ei, avocatul Stello Voinescu. După moartea acestuia în 1940, jurnalul capătă forma unui dialog interior continuu cu el.

   Persecuția comunistă și exilul interior. Însemnările din anii '50 documentează marginalizarea ei profesională (scoaterea de la catedra de estetică și istoria teatrului de la Conservator), detenția la Jilava și Ghencea, precum și perioada de domiciliu forțat în satul Costești (județul Iași).

   Reflecția filosofică și credința, formată la Sorbona și la școala neokantiană de la Marburg, Alice Voinescu își analizează trăirile cu luciditate, evoluând treptat spre o profundă trăire creștin-ortodoxă ca formă de rezistență spirituală.


Câteva citate reprezentative din Jurnalul Aliciei Voinescu, grupate pe marile teme care i-au marcat viața și gândirea:


„Nu mai vreau închisoare și coercițiuni, vreau oameni în libertate, crescuți spre a fi liberi cu adevărat.”


„Orice s-ar întâmpla, numai o moarte ai. Firește, poți să suferi înmiit văzând mizeria furiei bestiale în jurul tău, dar sufletul nu ți-l poate atinge nimeni dacă nu i-l dai.”


„Păcatul cel mare al neamului a fost materialismul, ieșirea din om, sub toate chipurile.”


"Ce folos să iubesc pe un om pe care nu-l cunosc așa cum e, care e forțat să se deghizeze continuu în fața mea pentru a-mi întreține dragostea.”


„Nu cred că mediul e vinovat, ci eu însămi.”


„Mă minunez cât e omul de ușuratic sau poate cât realitatea e legată de hic et nunc [aici și acum].”


„Cred în cultura intelectuală, fiindcă aceea e obiectivă și mă împinge spre recunoașterea limitelor ei, deci îmi dă drum liber nădejdii în lumea misterului.”


Alice Voinescu a iubit profund, iar viața ei afectivă, marcată de o pasiune mistuitoare, suferință și devotament absolut.

Povestea ei de dragoste este una dintre cele mai complexe și dramatice din cultura română, desfășurându-se pe mai multe planuri.


Pe plan personal:

Marea iubire și căsnicia cu Stello Voinescu

O iubire împotriva tuturor. 

L-a cunoscut pe avocatul Stello Voinescu la Paris, în timpul studiilor și s-a căsătorit cu el în 1915, sfidând opoziția familiei sale, care nu îl considera potrivit pentru ea.

A fost o relație tumultuoasă. Stello era un bărbat carismatic, inteligent, dar extrem de nestatornic, cu numeroase infidelități și o fire dificilă. Deși el i-a provocat suferințe uriașe, Alice l-a iubit cu o fidelitate și o înțelegere aproape materne, refuzând să-l judece sau să se despartă de el.

După ce Stello a murit în 1940, jurnalul ei s-a transformat într-o lungă scrisoare adresată lui. Timp de peste două decenii, până la propria moarte, Alice i-a vorbit zilnic în paginile caietelor, analizându-și retrospectiv iubirea și iertându-i greșelile.


Iubirea spirituală și prieteniile intelectuale

Dincolo de căsnicie, Alice Voinescu a trăit legături sufletești foarte intense cu mari spirite ale vremii, bazate pe admirație intelectuală și comuniune morală.

Cea mai cunoscută astfel de legătură a fost prietenia profundă cu scriitorul francez Roger Martin du Gard (laureat al Premiului Nobel), pe care l-a întâlnit la întâlnirile de la Pontigny. Corespondența și paginile de jurnal arată o afecțiune caldă, plină de tandrețe și respect reciproc, care a ajutat-o să supraviețuiască moral în anii grei ai comunismului.


Cum definea ea iubirea Alice Voinescu 

Pentru Alice Voinescu, iubirea nu a fost o simplă emoție trecătoare, ci un act de voință, cunoaștere și jertfă. Ea credea că a iubi înseamnă a-l accepta pe celălalt cu toate slăbiciunile lui și a-ți asuma suferința fără a deveni amar sau răzbunător.


Câteva citate despre iubire și dragoste 

„Mulțumesc lui Dumnezeu că pot iubi.” (Notația cu care își deschide jurnalul, stabilind tonul întregii sale vieți interioare.)

"Niciodată nu am făcut nimic fără dragoste, nimic cu folos.”

 „Dragostea e libertate prin aceea că e creație. Cine iubește un om îl naște din nou. Cine iubește pe Dumnezeu a și realizat, fie numai o clipă, divinul în sine, a scăpat de sclavia «legii», e liber. Căci dragostea e prinos, adică generator, ce scapă din socoteala strictă a raportului dintre cauză și efect.” (din Scrisori către fiul și fiica mea)

„Ce folos să iubesc pe un om pe care nu-l cunosc așa cum e, care e forțat să se deghizeze continuu în fața mea pentru a-mi întreține dragostea.”


Despre suferința din dragoste și căsnicia cu Stello

 „Viața cu Stello devine imposibilă. Mă întreb, Doamne, ce gânduri ai cu mine? Știu că eu l-am ales, că Tu mi-ai pus piedici, dar pentru o biată atracție fizică, atât de firească unei fete tinere, de ce să plătesc o viață întreagă, numai cu umilințe, dar cu o reală suferință fizică?”

După moartea lui Stello în 1940, tonul ei devine unul de tandrețe senină și iertare totală, adresându-i-se zilnic cu apelativul afectuos „pui mic” și scriind despre el: „Acum mi-l închipui plutind pe valurile cele...”, convinsă că moartea nu întrerupe legătura sufletească, ci o purifică.


Maternitatea spirituală și testamentul moral din "Scrisori către fiul și fiica mea" de Alice Voinescu

Publicat postum în anul 1994, la Editura Dacia (într-o ediție îngrijită de Maria-Ana Murnu), volumul "Scrisori către fiul și fiica mea" ocupă un loc cu totul aparte în literatura română. Deși Alice Voinescu nu a avut copii biologici, această carte reprezintă chintesența vocației sale pedagogice și materne, fiind concepută ca un testament spiritual adresat tinerilor, atât studenților săi de la Conservator, cât și generațiilor viitoare, pe care le-a adoptat sufletește.

Dincolo de convenția epistolară, conținutul cărții se articulează ca o meditație filosofică, etică și creștină asupra sensului existenței umane, a libertății, a iubirii și a formării caracterului.

   Pedagogia inimii și a libertății interioare

Spre deosebire de tratatele morale rigide, scrisorile Aliciei Voinescu nu impun dogme, ci propun un dialog cald, lucid și plin de empatie. Autoarea își asumă rolul de ghid spiritual care nu oferă rețete gata făcute, ci îl provoacă pe tânărul cititor să gândească singur și să își descopere propria autenticitate. Pentru Alice Voinescu, adevărata educație nu înseamnă acumularea de informații, ci trezirea conștiinței și cultivarea libertății interioare. Ea avertizează împotriva conformismului și a superficialității, îndemnându-și „copiii” spirituali să nu se lase modelați de presiunile exterioare ale societății sau ale epocii, ci să își păstreze verticalitatea morală chiar și în cele mai vitrege condiții.

  Iubirea ca forță creatoare și eliberatoare

Una dintre temele fundamentale ale volumului este redefinirea iubirii. Departe de a fi privită doar ca un sentiment pasager sau o simplă atracție, dragostea este înțeleasă de autoare ca un act de creație și o cale spre cunoașterea de sine și a celuilalt. În viziunea ei, a iubi cu adevărat înseamnă a-l ajuta pe celălalt să crească, a-l elibera de propriile limite și a-l accepta fără a încerca să-l posezi. De asemenea, iubirea față de oameni este strâns legată de iubirea față de Dumnezeu, fiind singura capabilă să rupă lanțurile egoismului și să dea sens suferinței umane.

   Confruntarea cu suferința, răul și istoria

Scrisă pe fundalul unor vremuri tulburi, marcate de crize morale și de instaurarea totalitarismului, cartea abordează frontal problema răului și a durerii. Alice Voinescu nu idealizează viața și nu îi ferește pe tineri de adevărul suferinței; dimpotrivă, ea îi învață cum să o transfigureze. Mesajul ei central este că demnitatea umană nu poate fi distrusă din exterior atâta timp cât omul își păstrează integritatea sufletească. Astfel, volumul devine un manual de rezistență morală, în care blândețea, iertarea și credința nu sunt semne de slăbiciune, ci cele mai înalte forme de curaj.

   Armonia dintre rațiune și credință

Formată la școala filosofică neokantiană de la Marburg și la Sorbona, Alice Voinescu reușește în aceste scrisori o sinteză rară între rigoarea gândirii filosofice și profunzimea trăirii creștin-ortodoxe. Ea le explică tinerilor că cultura, arta și rațiunea nu contrazic credința, ci pregătesc terenul pentru ea, ajutând mintea să își recunoască limitele și să se deschidă spre misterul vieții.


În ansamblu, "Scrisori către fiul și fiica mea" nu este doar o carte de sfaturi morale, ci o confesiune luminoasă a unui spirit care a transformat propria suferință și lipsa maternității biologice într-o iubire universală. Prin profunzimea ideilor și căldura tonului, volumul rămâne un reper esențial al literaturii sapientiale românești, oferind oricărui cititor un sprijin solid în căutarea adevărului și a sensului personal.


VEȘNICĂ PREȚUIRE!🤍💫🌠💧

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu