$$$

 Cu părere de rău pentru fanii (mulți) ai lui Alain Delon, azi apare în Franța o carte scrisă de fosta lui parteneră, Rosalie Van Breemen, în care aceasta povestește ce viață violentă a trăit alături de cunoscutul actor.

După părerea autoarei, Alain Delon suferea de o tulburare severă de bipolaritate, pe care nu i-a evaluat-o niciodată niciun specialist și pe care el însuși nu și-o recunoștea. Asta înseamnă că alternau la el fazele de excitație cu cele de depresie. Iar omul era foarte violent, ceea ce a făcut-o pe Rosalie să îl părăsească, în 2002, după 15 ani de conviețuire, împreună cu cei doi copii ai lor. Aveau un băiat și o fată – fată pe care actorul a recunoscut-o de-abia la două luni de la naștere, ceea ce seamănă cu alt refuz celebru de-al lui de a-și recunoaște un copil, deși era picătură ruptă din el, despre care am scris aici: https://www.facebook.com/alunita.voiculescu/posts/pfbid02xe9rnFrwEvoQt427cQyF43hD2BTBU2wB4AbLVM5n1WFiuVzzqTZAtqf29T1VwaTYl .

Şi-a bătut femeile şi copiii (coaste rupte, nasuri sparte, vânătăi vizibile, recunoaştere publică gen „am dat câteva palme, dar ea a început” sau „ce să fac, dacă m-a enervat?” sau „eh, a fost doar o palmă, ce mare lucru?” etc.).

Şi-a părăsit şi înşelat nevasta şi nenumăratele iubite. Câteva dintre ele au avut încercări de suicid la viaţa lor, unora chiar reuşindu-le. A făcut copil cu o altă femeie în timp ce susţinea că era cuplat cu iubirea vieţii lui.

A ajuns actor datorită soţiei unui regizor, al cărei amant era.

Atunci când un băiat (care îi semăna leit) a venit la el să îl roage să îl recunoască drept fiul lui, i-a spus în faţă că nu va face asta niciodată pentru că, citez, „m-am culcat doar o dată cu maică-ta”, de parcă ar fi fost de vină copilul pentru că şi-a împrăştiat taică-său sperma la întâmplare. Mama actorului l-a adoptat pe băiat, pentru că vedea şi ea asemănarea evidentă cu fiul ei şi pentru că nici mama celui mic (Nico, o celebră cântăreaţă pe atunci, muză pentru mulţi artişti mari ai vremii) nu putea avea grijă de el. Dar băiatul tot a ajuns un nefericit, ratat şi drogat, care a murit dintr-o supradoză la 60 de ani, după o viaţă urâtă.

Şi-a închis alt băiat în cuşcă cu câinii, ca să îl facă un dur, şi l-a bătut cu biciul atunci când l-a enervat. Mai târziu, l-a dat în judecată pe acest fiu, ajuns la 20 de ani, pentru că a îndrăznit să creeze o linie vestimentară denumită „A.D”, deşi acestea erau şi iniţialele numelui copilului, pretextând că cel mic vrea să se îmbogăţească nemeritat, pe seama confuziei create de faptul că ei doi aveau aceleaşi iniţiale.

Vorbea la persoana a III-a despre el însuşi încă de când avea vreo 35 de ani, lăudându-se mereu că era un profesionist ireproşabil.

Era rasist, antisemit dar şi anti-islam, ca să supere egal pe toată lumea. Colecţiona arme de foc şi se opunea public migraţiei şi acordării unor drepturi legale cuplurilor homosexuale, pe care le considera „contra naturii”. A susţinut partidul de extremă dreapta francez Le Front National, al vechiului său prieten din tinereţe, Jean-Marie Le Pen.

Etc.

Iar pentru toate astea trebuie să fie iertat pe motiv că, în copilărie, a fost îndepărtat de mama lui pentru o perioadă de 6 ani, cât aceasta nu l-a putut întreţine şi l-a lăsat în grija Statului. Departe de mine gândul de a minimaliza efectul unei traume de genul acesta, ştiu prea bine ce ravagii poate face un astfel de gest în sufletul unui copil. Însă omul ăsta a avut apoi vreo 80 de ani la dispoziţie să îşi vindece rănile, mai ales că a devenit repede cunoscut şi bogat, adulat de femei pentru chipul său superb (pe care tot de la maică-sa îl avea, apropo...), apreciat de bărbaţi pentru rolurile memorabile din filme – avea deci şi motivele, şi mijloacele pentru a încerca să-şi repare eventuala durere lăsată de un trecut îndepărtat. Nu doar că nu a făcut asta, dar a ales să le provoace la rândul lui traume similare mai multora din jurul lui.

Deci, dacă nu este OK ca un bărbat obscur care a fost abuzat sexual în copilărie să abuzeze sexual la rândul său, cândva, un adolescent, de ce ar fi ca OK ca un bărbat celebru care a avut o copilărie lipsită de afecţiunea mamei nu doar să îşi lipsească propriii băieţi (trei la număr) de afecţiunea lui, dar să îi şi agreseze fizic şi moral, printre multe alte rele pe care le-a făcut altora zeci de ani după aceea? De ce primul e acuzat şi hulit de întreaga societate, dar celui de-al doilea i se trece totul cu vederea?

Întrebări retorice, desigur, pentru că nu deschid comentariile nici la postarea asta, cum nu le-am deschis nici la precedenta, pe acelaşi subiect. Ştiu prea bine că am o părere extrem de minoritară asupra lui, deci nu doresc să mă pierd în dezbateri infinite cu cei care nu sunt de acord cu ce-am scris. Bărbaţii abuzivi sunt un subiect delicat pentru mine şi ziua aceasta a fost foarte dezamăgitoare şi chiar dureroasă pe alocuri, să văd cum atâţia şi-atâţia oameni care se pretind educaţi, cultivaţi, progresişti, apărători ai drepturilor copiilor, femeilor şi celor mai năpăstuiţi decât noi ş.a.m.d. au judecat cu dublă măsură un bărbat care a făcut toate relele de mai sus.

(În fotografiile alăturate se află Ari Boulogne, băiatul care s-a dus într-o zi la Alain Delon şi l-a rugat să îl recunoască drept fiu, şi căruia tatăl i-a spus: „Nu ai ochii mei, nu ai părul meu, nu poţi fi fiul meu”. )

Am supărat câțiva prieteni cu postarea asta, poate acum devine mai clar că nu era nimic inventat, nejustificat, subiectiv.

Alain Delon nu era violent doar cu cei din jur, ci și cu el însuși, manifestând deseori tendințe suicidare. Dormea cu o armă pe noptieră și alta sub pernă, despre care fosta lui parteneră afirmă că erau un fel de: „ieșiri de siguranță eventuale, cârjele care îl ajutau să rămână în picioare, în orice situație, să se agațe de lumea reală, să rămână stăpân pe propria viață”. Dar vă dați seama cât de îngrozitor trebuie să fie să trăiești cu un astfel de om, despre care te temi că ar putea lua oricând una dintre acele arme și să te ucidă – mai ales că, oricum, din când în când îți mai sparge nasul, așa cum povestește Rosalie că îi făcea Delon: i l-a spart de două ori, iar copiii au văzut asta ☹

Ziarista olandeză povestește că nu a bănuit multă vreme ce avea să urmeze: „Violența dintr-un cuplu se instalează pas cu pas”. Mai întâi apare „o primă lovitură, o palmă din senin […], urmată de alta, apoi de altele, multe, prea multe”. Au existat mai mulți martori la aceste violențe, pe lângă copii:  angajați, doctori și personal medical de urgență, prieteni – dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Rosalie povestește că a resimțit acele tăceri precum niște lovituri suplimentare, era practic neacordare de ajutor unei persoane aflate în pericol, ceea ce este delict penal și la noi în țară, nu doar la ei. Până și o plângere la poliție se pare că i-a fost refuzată, la un moment dat. Nimeni nu dorea să se știe că marele Delon avea o altă față – „celălalt Alain”, cum îl numește fosta parteneră – și că fața aceea era hidoasă.

Când a plecat, Rosalie spune că ajunsese la capătul puterilor: „Eram paralizată. O epavă. Mai puțin decât un nimic. Umbra mea […] O somnambulă. O zombi”. Așa cum se întâmplă în toate cazurile de acest gen, de altfel. Trebuie să știi să pleci la timp, înainte să ajungi în halul ăsta. Practic, trebuie să pleci după prima palmă.

Cartea se numește „Amour fou” (un fel de „Dragoste oarbă”, în română, dar la o astfel de traducere se pierde nuanța de „nebunie” din original). Dacă e adevărat ce scrie acolo, Alain Delon era un om bolnav, care ar fi avut nevoie de ajutor să nu le facă atât de rău atât de multor oameni din jurul lui. Iar răul continuă și acum, când urmașii lui se ceartă grav pe moștenire. O poveste urâtă, mascată de o față superbă, care a exercitat mereu asupra celorlalți o fascinație atât de puternică, încât nimeni nu a dorit să vadă ce se găsea dincolo de ea.

„Nu mi-ar ajunge o carte pentru a descrie relația mea cu Alain Delon, dar dacă ar fi să spun pe scurt, m-aș rezuma la pasională și furtunoasă. Cred că am spus totul cu aceste două cuvinte.”

Așa spunea într-un interviu, mai demult, Rosalie van Breemen. Acum, iată, pare că acea carte a fost scrisă.