&&&

 Truus Wijsmuller – femeia care a intrat în biroul lui Eichmann și a ieșit cu permisiunea de a salva 600 de copii

Era decembrie 1938, Austria se afla deja sub controlul Germaniei naziste, iar ecoul Nopții de Cristal, cu sinagogile incendiate, magazinele evreiești distruse, oamenii bătuți, arestați și umiliți doar pentru că erau evrei, făcuse limpede pentru mii de familii că timpul se scurgea cu o viteză înspăimântătoare și că, dacă părinții nu mai aveau aproape nicio șansă să plece, poate că măcar copiii lor puteau fi trimiși într-un loc unde să trăiască.

Marea Britanie acceptase să primească copii evrei din teritoriile amenințate de naziști, în cadrul operațiunii care avea să rămână în istorie sub numele de Kindertransport, însă între această posibilitate și libertatea unui copil se aflau nenumărate obstacole, de la documente și autorizații până la trenuri, frontiere și aprobarea unor oameni care deveneau pe zi ce trecea tot mai ostili față de evrei.

În acea atmosferă, o femeie olandeză pe nume Geertruida „Truus” Wijsmuller-Meijer, care nu era evreică, nu purta uniformă, nu avea în spatele ei un guvern sau o armată și nu deținea nicio funcție care să-i ofere o putere specială, a decis să facă ceea ce puțini ar fi avut curajul să încerce: să meargă direct la Viena și să ceară autorităților naziste permisiunea de a scoate copii evrei din Austria.

Acolo avea să ajungă în fața lui Adolf Eichmann, omul al cărui nume avea să devină mai târziu sinonim cu mecanismul deportărilor și al exterminării evreilor europeni, iar potrivit mărturiei pe care Truus a lăsat-o ani mai târziu, întâlnirea a început nu ca o negociere obișnuită, ci ca o încercare deliberată de intimidare și umilire, Eichmann insultând-o, obligând-o să-și scoată haina și pantofii, examinându-i mâinile și încercând să o facă să se simtă mică și neputincioasă înainte ca ea să îi spună, în cele din urmă, că venise timpul să vorbească despre motivul pentru care se afla acolo.

Truus voia copiii.

Voia să îi scoată din Austria înainte ca lucrurile să devină și mai cumplite.

Eichmann a râs și i-a spus că putea lua 600 de copii, dar i-a impus condiții care păreau făcute special pentru ca femeia să eșueze, cerându-i să organizeze întregul transport în numai câteva zile și stabilind ca plecarea să aibă loc într-o zi de sâmbătă, în Sabat, probabil convins că nici măcar o persoană cu o voință extraordinară nu ar fi putut pregăti într-un timp atât de scurt documentele, copiii, trenul și toate aprobările necesare.

Truus nu s-a certat cu el.

Nu i-a spus că este imposibil.

A acceptat.

Și din clipa în care a ieșit din acel birou a început o cursă contra cronometru în care fiecare oră conta, pentru că în spatele cifrei de 600 nu se aflau simple numere într-un registru, ci 600 de copii și sute de părinți care trebuiau să ia una dintre cele mai dureroase hotărâri pe care un om le poate lua vreodată: să își pregătească fiul sau fiica pentru un drum spre o țară străină, să pună câteva haine într-o valiză, să îi spună copilului să fie cuminte și să nu se teamă, apoi să îl îmbrățișeze pentru ultima dată fără să știe dacă acea îmbrățișare avea să fie într-adevăr ultima.

Organizațiile evreiești din Viena au lucrat împreună cu ea, documentele au fost pregătite, copiii au fost adunați, iar ceea ce Eichmann probabil considerase o provocare imposibilă s-a întâmplat cu adevărat: cei 600 de copii au fost urcați într-un tren și au plecat din Austria către siguranță.

Dar Truus Wijsmuller nu s-a întors acasă spunând că făcuse suficient, pentru că după primii 600 existau încă mii de copii care așteptau o șansă, astfel că a continuat să călătorească printr-o Europă care devenea tot mai periculoasă, căutând familii dispuse să îi primească, locuri în orfelinate, trenuri, nave, vize și țări care încă mai acceptau refugiați, iar uneori, atunci când nu exista imediat un loc pentru ei, îi lua chiar în propria casă.

Printre copiii aflați în grija ei s-a numărat și Ilse Bauer-Langsdorf, o fetiță de numai doi ani pentru care Truus organizase o călătorie către Aruba, unde urma să fie primită de o familie adoptivă, însă nava pe care călătorea copilul a lovit mine germane, peste o sută de oameni și-au pierdut viața, iar Ilse, în mod aproape miraculos, a supraviețuit.

Truus a luat-o la ea în perioada recuperării, a îngrijit-o și, în loc să considere că încercarea de salvare se încheiase odată cu tragedia de pe mare, a început din nou să caute o cale, iar în anul următor a găsit o altă navă cu care fetița a reușit, în cele din urmă, să ajungă în Aruba.

Apoi, la 10 mai 1940, Germania nazistă a invadat Țările de Jos, iar Truus, care se afla atunci la Paris și ar fi putut foarte bine să rămână departe de pericol, a ales să se întoarcă la Amsterdam, pentru că știa că acolo mai existau copii care nu reușiseră să plece și pentru care fiecare zi putea fi ultima șansă.

Doar câteva zile mai târziu, la 14 mai, chiar în momentul în care Țările de Jos capitulau în fața Germaniei, Truus a reușit să organizeze evacuarea unui grup de tineri refugiați evrei dintr-un orfelinat din Amsterdam, ducându-i până în portul IJmuiden și urcându-i pe una dintre ultimele nave care au mai reușit să plece către Anglia înainte ca drumul spre libertate să se închidă.

Era al 74-lea transport pe care îl organizase.

Nici măcar ocupația nazistă nu a făcut-o să renunțe complet, pentru că, deși a fost arestată și interogată de Gestapo, a continuat să ajute evrei aflați în închisori și lagăre, să ducă hrană și medicamente, să procure documente false și să participe la alte operațiuni prin care oamenii încercau să fugă din teritoriile controlate de naziști.

Nu vom ști probabil niciodată cu exactitate câte vieți au fost salvate datorită ei, pentru că documentele și mărturiile oferă cifre diferite, însă este vorba cu siguranță despre mii de copii, iar unele estimări vorbesc despre până la aproximativ 10.000 de oameni care ar fi beneficiat într-un fel sau altul de acțiunile și rețelele de salvare în care Truus a fost implicată.

În 1966, Yad Vashem i-a acordat titlul de Dreaptă între Popoare, una dintre cele mai importante recunoașteri oferite celor care, nefiind evrei, și-au riscat libertatea și uneori chiar viața pentru a salva evrei în timpul Holocaustului.

Truus Wijsmuller a murit în 1978, la vârsta de 82 de ani, iar mult timp numele ei a rămas mult mai puțin cunoscut decât numele oamenilor împotriva cărora luptase prin gesturile sale, deși undeva, în fotografiile unor familii răspândite astăzi prin întreaga lume, există copii, nepoți și strănepoți care sunt aici pentru că într-o zi din decembrie 1938 o femeie olandeză a avut curajul să intre singură în biroul unuia dintre cei mai temuți oameni ai regimului nazist și să îi ceară copiii pe care acesta îi considera deja condamnați.

Nu avea o armă.

Nu avea o uniformă.

Nu avea o armată în spatele ei.

Avea însă ceva ce nici amenințările și nici umilința nu reușiseră să-i ia: hotărârea de a nu accepta că salvarea unui copil poate fi imposibilă.

Eichmann i-a spus că putea lua 600.

Poate că se aștepta să nu reușească.

Câteva zile mai târziu, trenul pleca.

Iar 600 de copii mergeau spre viață.

Poate că adevăratul curaj nu înseamnă să nu îți fie teamă, ci să continui să faci ceea ce este drept chiar și atunci când totul în jurul tău îți spune că este imposibil.

#TruusWijsmuller #TanteTruus #Kindertransport #Holocaust #DrepțiÎntrePopoare #YadVashem #AlDoileaRăzboiMondial #Curaj #EroiUitați #FemeiCareAuSchimba tLumea #PoveștiAdevărate #Istorie