£££

 Legenda nopții cu două inimi – vremea când oamenii se trezeau în mijlocul nopții și nu-i spuneau insomnie

A fost odată ca niciodată, într-o vreme în care oamenii nu-și măsurau fiecare clipă privind un ceas și nici nu puteau alunga întunericul prin simpla apăsare a unui întrerupător, o lume în care seara venea cu adevărat odată cu apusul soarelui, iar noaptea cobora peste sate și orașe luminată doar de focul vetrei, de lumânări, de lămpi și de stelele pe care astăzi abia dacă le mai vedem.

În acea lume, spun mărturii istorice din Europa preindustrială, somnul nu era întotdeauna trăit așa cum îl înțelegem noi astăzi.

Pentru unii oameni, noaptea avea două inimi.

Prima bătea după lăsarea întunericului.

A doua, înainte de ivirea zorilor.

Iar între ele exista un răgaz tainic.

În documente și opere literare europene din secolele trecute apar expresii precum „primul somn” și „al doilea somn”, indicând faptul că somnul segmentat era suficient de familiar încât oamenii să vorbească despre el fără să simtă nevoia unor explicații complicate.

Seara începea devreme.

Soarele dispărea după dealuri, porțile erau închise, animalele erau adăpostite, copiii se strângeau lângă părinți, iar focul din vatră începea să ardă încet.

Nu existau televizoare.

Nu existau telefoane care să lumineze chipurile până după miezul nopții.

Nu exista fluxul nesfârșit de mesaje și imagini care să convingă mintea că ziua încă nu s-a terminat.

Întunericul îi spunea omului simplu:

Acum este vremea odihnei.

Și oamenii se culcau.

Primul somn putea dura câteva ore, după care, pentru unii, se întâmpla ceva ce omul modern ar putea interpreta imediat drept o problemă.

Se trezeau.

Dar nu intrau neapărat în panică.

Nu priveau ceasul spunând: „Mai am numai patru ore până dimineață.”

Nu se întrebau imediat dacă suferă de insomnie.

Pentru ei, această trezire putea face parte pur și simplu din ritmul nopții.

Se ridicau.

Aprindeau focul sau o lumânare.

Și începea ceasul dintre cele două somnuri.

Era un timp straniu și liniștit, în care lumea părea suspendată undeva între ieri și mâine.

Unii rămâneau în pat și vorbeau.

Soții aveau poate atunci răgazul pentru lucrurile pe care munca zilei nu le lăsase să fie spuse.

Alții se rugau, meditau asupra viselor sau își vedeau de mici îndeletniciri gospodărești.

În anumite comunități, oamenii puteau verifica focul ori animalele, iar în literatura despre somnul preindustrial apar și mărturii despre conversații, vizite și activități desfășurate în această perioadă nocturnă.

Imaginează-ți o casă într-o noapte de iarnă.

Afară ninge.

Înăuntru, jarul încă luminează slab.

O femeie se ridică, pune câteva lemne peste foc și își ia lucrul de mână.

Soțul ei rămâne lângă vatră.

Un copil se trezește și vine desculț până la ei.

— Mamă, este dimineață?

— Nu încă.

— Atunci de ce suntem treji?

Mama zâmbește.

— Pentru că noaptea încă nu și-a terminat povestea.

Copilul se așază lângă ea.

Și atunci începe o poveste.

Una cu zmei, cu voievozi, cu păduri în care copacii vorbesc, cu sfinți care vin în ajutorul celor necăjiți și cu oameni care pleacă departe pentru a găsi ceva ce, în cele din urmă, descoperă chiar acasă.

Copilul ascultă.

Focul trosnește.

Iar afară lumea doarme.

În alte case, acel timp era al rugăciunii.

Poate că omul se ridica din așternut și, în lumina mică a unei lumânări, își spunea rugăciunile fără să fie grăbit de nimeni.

Nu avea unde să plece.

Nu avea telefonul de verificat.

Nu exista zgomotul zilei.

Erau numai el, întunericul și Dumnezeu.

După o vreme, oboseala se întorcea.

Lumânarea era stinsă.

Oamenii se întindeau din nou în așternuturi.

Și începea al doilea somn.

Acesta îi purta până aproape de răsărit, când cocoșii începeau să cânte, animalele se trezeau, focul trebuia reaprins, iar lumina dimineții intra din nou în case.

Apoi lumea s-a schimbat.

Orașele au crescut.

Iluminatul stradal a împins întunericul tot mai departe.

Mai întâi au venit lămpile, apoi gazul, apoi electricitatea, iar noaptea a încetat treptat să mai însemne sfârșitul activității.

Industrializarea a adus și ea alte ritmuri.

Fabrica avea oră de începere.

Munca trebuia organizată.

Ceasul a devenit tot mai important.

Seara putea fi prelungită artificial, iar somnul s-a concentrat treptat într-o perioadă nocturnă continuă, model care avea să devină norma societății moderne.

Dar aici legenda trebuie despărțită puțin de istorie.

Nu putem spune că toți oamenii din trecut dormeau obligatoriu în două reprize, în toate țările și în toate epocile, iar cercetătorii continuă să discute cât de răspândit a fost acest model.

Și nici trezirea repetată în timpul nopții nu trebuie considerată automat normală doar pentru că există dovezi istorice despre somnul segmentat; dacă trezirile sunt persistente și afectează funcționarea din timpul zilei, ele pot avea cauze care merită evaluate.

Dar existența expresiilor „primul somn” și „al doilea somn” ne dezvăluie ceva fascinant:

felul în care oamenii dorm nu este modelat numai de biologie, ci și de lumină, anotimpuri, muncă, obiceiuri și societatea în care trăiesc.

Și poate că aici începe adevărata frumusețe a poveștii.

Noi ne temem adesea de trezirea din timpul nopții.

Deschidem ochii.

Vedem întunericul.

Căutăm telefonul.

Privim ora.

02:17.

Și imediat începe neliniștea:

„De ce m-am trezit?”

„Dacă nu mai adorm?”

„Cum voi rezista mâine?”

Poate că un om care a trăit cu câteva secole înaintea noastră ar fi privit aceeași clipă cu totul diferit.

S-ar fi întors către foc.

Ar fi rostit o rugăciune.

Ar fi vorbit câteva minute cu omul de lângă el.

Și ar fi așteptat liniștit venirea celui de-al doilea somn.

Poate că aceasta este partea pe care am pierdut-o cel mai mult.

Nu neapărat primul și al doilea somn.

Ci răgazul.

Capacitatea de a exista câteva clipe fără să producem ceva, fără să răspundem cuiva, fără să verificăm ceva și fără să transformăm fiecare moment de liniște într-o problemă care trebuie rezolvată.

Noaptea modernă este plină de lumină.

Dar poate că tocmai de aceea vedem mai puține stele.

Și dacă într-o noapte de iarnă te vei trezi fără un motiv anume, iar casa va fi tăcută și lumea va părea pentru câteva minute foarte departe, poate că îți vei aminti de oamenii care au trăit înaintea noastră.

Nu trebuie să aprinzi imediat ecranul.

Poate poți rămâne câteva clipe în liniște.

Să asculți.

Să te rogi.

Să lași un gând să se termine.

Și apoi să închizi din nou ochii.

Poate că noaptea nu și-a pierdut niciodată cele două inimi.

Poate doar noi am uitat să le mai auzim.

Omul modern a câștigat lumină, viteză și timp, dar uneori a pierdut tocmai răgazul în care sufletul putea să se audă pe sine, iar povestea primului și celui de-al doilea somn ne amintește că nu fiecare clipă de tăcere trebuie umplută și nu fiecare trezire trebuie întâmpinată cu teamă; uneori, între două momente de odihnă, există pur și simplu un spațiu în care putem rămâne câteva clipe numai cu gândurile noastre.

Dacă ați fi trăit acum câteva sute de ani, ce ați fi făcut în ceasul tainic dintre primul și al doilea somn: v-ați fi rugat, ați fi povestit cu cineva drag sau ați fi stat pur și simplu în liniște?

#LegendaNoptiiCuDouaInimi #PrimulSomn #AlDoileaSomn #SomnSegmentat #Istorie #ViataDeAltadata #PovestiDinTrecut #CuriozitatiIstorice #Noaptea #Liniste #Rugaciune #Traditii #PovestiCuSuflet