£££

 Cu câteva clipe înainte de moarte – fotografia din 1938 care a păstrat pentru totdeauna chipurile unor prizonieri chinezi

Există fotografii de război în care vedem orașe distruse, tancuri înaintând printre ruine, soldați alergând pe câmpurile de luptă și mulțimi de oameni fugind din calea bombardamentelor, dar există și fotografii aparent simple, aproape tăcute, în care nu vedem explozii și nici munți de moloz, ci doar câteva persoane surprinse într-o fracțiune de secundă, iar uneori tocmai aceste imagini devin cele mai greu de privit atunci când aflăm ce s-ar fi întâmplat imediat după ce fotograful a apăsat declanșatorul.

Această fotografie, datată 22 august 1938, în timpul celui de-al Doilea Război Chino-Japonez, este una dintre acele imagini care capătă o cu totul altă greutate atunci când îi cunoaștem descrierea, deoarece îi arată pe doi tineri prizonieri chinezi aflați în custodia unor soldați ai Armatei Imperiale Japoneze, iar potrivit informațiilor sub care imaginea a fost păstrată și distribuită în colecții istorice, cei doi erau batjocoriți cu puțin timp înainte de a fi executați.

Privirea se oprește aproape inevitabil asupra tânărului aflat în centrul fotografiei, foarte slab, cu pieptul descoperit și pantalonii scurți, în timp ce unul dintre militari pare să îl țină sau să îl atingă de păr, iar în apropierea lui se află celălalt captiv, îmbrăcat în haine deschise la culoare, în timp ce un soldat ține în mâini o armă lungă, îndreptată în direcția celor doi prizonieri, într-o scenă în care diferența dintre cei care dețin puterea și cei care nu mai au aproape nicio posibilitate de a-și controla propria soartă devine dureros de vizibilă.

Nu le cunoaștem gândurile, nu știm dacă în acea clipă înțeleseseră ceea ce urma să li se întâmple, dacă mai sperau că vor fi cruțați sau dacă își dăduseră deja seama că nu se vor mai întoarce acasă, însă, dacă descrierea istorică asociată fotografiei este corectă, noi avem astăzi privilegiul teribil de a privi acea secundă știind ceva ce ei poate încă refuzau să creadă: viața lor era pe punctul de a se sfârși.

Pentru a înțelege cu adevărat această imagine trebuie să ne întoarcem în China anului 1938, într-o țară devastată de un conflict care escaladase în război pe scară largă în vara anului 1937 și care avea să continue până în 1945, lăsând în urmă milioane de morți, răniți și refugiați, orașe distruse, familii despărțite și o populație civilă prinsă într-o confruntare asupra căreia oamenii obișnuiți aveau foarte puțin control.

Cu numai câteva luni înainte de realizarea acestei fotografii, după cucerirea orașului Nanking în decembrie 1937, militari japonezi comiseseră atrocități de o amploare uriașă împotriva prizonierilor și civililor chinezi, iar execuțiile, violențele sexuale, jafurile și distrugerile petrecute acolo aveau să transforme Masacrul de la Nanking într-unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale brutalității războiului din Asia, deși suferința nu s-a limitat la acel oraș și nici la acele câteva săptămâni.

În anii care au urmat, războiul avea să înghită nenumărate alte vieți, iar printre victime nu se aflau numai soldați căzuți în luptă, ci și prizonieri, femei, copii, bătrâni și oameni care poate nu ținuseră niciodată o armă în mâini, dar care avuseseră neșansa de a se afla într-un loc în care războiul hotărâse că viața lor valorează mai puțin decât înainte.

Poate tocmai aici se află puterea extraordinară și dureroasă a fotografiei, pentru că istoria ne vorbește aproape întotdeauna prin cifre atât de mari încât mintea omenească nu le mai poate cuprinde cu adevărat, auzim despre sute de mii de victime, milioane de morți și milioane de refugiați, însă în spatele fiecărei asemenea cifre se afla un om care se trezise într-o dimineață, care iubise pe cineva, care avusese poate părinți, frați, prieteni, planuri și speranțe și care nu se gândise niciodată că într-o zi existența lui va supraviețui doar într-o fotografie veche.

Nu știm cine îi aștepta acasă pe acești doi tineri și poate că nu vom ști niciodată, dar este imposibil să nu ne întrebăm dacă undeva exista o mamă care continua să creadă că fiul ei se va întoarce, dacă o familie îi păstra locul la masă, dacă cineva întreba în fiecare zi dacă s-a mai aflat ceva despre el sau dacă, mult după terminarea războiului, cineva a continuat să privească drumul sperând să vadă silueta celui plecat.

Aceasta este una dintre tragediile ascunse ale tuturor războaielor, pentru că ele nu ucid numai oameni, ci distrug și urmele lor, rup familiile, ard documentele, mută populații întregi și lasă în urmă mii de persoane despre care cei dragi nu vor afla poate niciodată unde au murit, cine le-a văzut ultima dată sau unde le-au rămas trupurile.

În fața celor doi prizonieri se aflau oameni înarmați, iar această imagine ne obligă să ne confruntăm și cu una dintre cele mai întunecate transformări produse de război, aceea prin care omul din fața noastră încetează treptat să mai fie văzut ca o ființă umană și devine doar „inamicul”, o categorie, o uniformă, o etnie sau un obstacol care trebuie înlăturat, iar atunci când această dezumanizare este acceptată suficient de mult timp, cruzimea poate începe să pară permisă celor care o comit.

Totuși, păstrarea memoriei acestor atrocități nu trebuie transformată într-o condamnare a japonezilor de astăzi și nici într-o ură transmisă generațiilor care nu au nicio responsabilitate pentru faptele oamenilor care au trăit înaintea lor, deoarece scopul memoriei istorice nu ar trebui să fie acela de a moșteni ura, ci de a înțelege până unde poate ajunge omul atunci când celălalt este dezbrăcat de demnitatea sa și când violența nu mai întâlnește nicio limită morală.

Cei doi tineri din această fotografie probabil nu și-au imaginat niciodată că imaginea lor va supraviețui aproape nouă decenii, că războiul se va termina, că Imperiul Japonez va capitula în 1945, că lumea în care trăiau se va schimba aproape complet și că într-o zi oameni născuți la zeci de ani după moartea lor le vor privi chipurile pe un ecran și se vor întreba cine au fost.

Pentru ei însă nu exista „istoria”, nu exista anul 1938 așa cum îl vedem noi într-un manual și nu exista perspectiva liniștitoare pe care o avem atunci când știm deja cum s-au terminat evenimentele, ci exista numai acea zi, acel loc, oamenii înarmați din jurul lor și, dacă informația transmisă odată cu fotografia este exactă, poate numai câteva minute între momentul în care aparatul fotografic a surprins imaginea și momentul în care viețile lor au fost curmate.

Fotograful a apăsat declanșatorul, clipa a rămas prinsă pe peliculă, iar apoi timpul a continuat să curgă, oamenii din cadru s-au mișcat, arma a rămas în mâinile soldatului și s-a întâmplat ceea ce fotografia nu ne mai arată, însă nouă ne-a rămas această secundă în care cei doi tineri erau încă vii.

Și poate tocmai de aceea asemenea fotografii trebuie păstrate și privite, nu pentru a transforma suferința în spectacol și nici pentru a hrăni ura dintre popoare, ci pentru a restitui victimelor măcar ceea ce războiul încearcă întotdeauna să le ia înainte de a le lua viața: condiția de oameni.

Cea mai periculoasă victorie a războiului nu se produce atunci când cade un oraș, ci atunci când un om reușește să privească un alt om fără să mai vadă în el o ființă asemenea lui, iar fotografia acestor doi tineri ne amintește că în spatele fiecărei cifre dintr-o statistică a existat cândva cineva care a avut o copilărie, o familie, poate o iubire, poate un vis și, mai presus de toate, aceeași dorință simplă de a mai trăi încă o zi.

Războaiele se termină, imperiile dispar, conducătorii mor, granițele se schimbă și generațiile care s-au urât ajung într-o zi să nu se mai cunoască, însă uneori rămâne o fotografie în care, pentru o singură fracțiune de secundă, cei pe care istoria i-a redus la statistici primesc din nou un chip.

Dacă ați ști că priviți ultimele minute din viața unui om, ați mai putea vedea această fotografie doar ca pe o simplă imagine de război?

#China #Japonia #1938 #AlDoileaRăzboiChinoJaponez #Istorie #PrizonieriDeRăzboi #CrimeDeRăzboi #MemorieIstorică #VictimeleRăzboiului #FotografiiIstorice #Asia #SăNuUităm