$$$

 „Cucoanele” mareșalului Antonescu. O curte neoficială în umbra puterii (comentarii in foto) 

La 6 septembrie 1940, când Ion Antonescu a preluat conducerea statului, imaginea sa publică era aceea a militarului sever, incoruptibil și ostil camarilelor. În anii lui Carol al II-lea criticase deschis „forțele oculte”, contractele dubioase și influența exercitată de persoane fără răspundere publică. Refuzase chiar orice apropiere de Elena Lupescu. Istoria avea însă să-i joace o ironie. În timpul dictaturii sale, în jurul mareșalului s-a format un anturaj feminin fără funcții oficiale, dar cu acces la primul om al statului. În limbajul lui Antonescu, ele erau „cucoanele”.

Nu au condus România și nu au decis singure politica regimului. Responsabilitatea pentru dictatură, războiul alături de Germania nazistă și crimele comise sub regimul Antonescu îi aparține în primul rând conducătorului statului și aparatului său. Dar aceste femei au arătat cât de ușor putea pătrunde influența personală într-un sistem care pretindea disciplină, ordine și autoritate absolută.

Maria Antonescu, din anonimat în centrul vieții publice

Până în toamna anului 1940, Maria Antonescu fusese o prezență discretă. După ajungerea soțului ei la putere, a devenit „doamna mareșal”, prima femeie a regimului și o figură constantă în presa vremii. A vizitat spitale, instituții, zone afectate de război, a participat la ceremonii, inaugurări și acțiuni caritabile. A creat în jurul său o imagine de protectoare a răniților, a văduvelor și a copiilor. În același timp, această vizibilitate a produs iritare, mai ales în cercurile apropiate Casei Regale.

Maria Antonescu ar fi dorit să semneze simplu „Maria”, gest interpretat de regina-mamă Elena drept o pretenție de rang. Presa și memorialiștii au consemnat și rivalitatea dintre cele două femei, inclusiv în timpul vizitelor la spitale, când fotografiile cu autograf deveniseră un mic instrument de prestigiu public. Nu era doar o dispută de etichetă. În România anilor de război, protocolul însemna putere.

Veturiile și Georgeta Cancicov

În jurul Mariei Antonescu s-au aflat câteva femei din lumea politică și mondenă a Bucureștiului: Veturia Goga, văduva poetului și fostului prim-ministru Octavian Goga; Veturia Manuilă, soția statisticianului Sabin Manuilă; Veturia Barbul, soția diplomatului Gheorghe Barbul; și Georgeta Cancicov, soția fostului ministru Mircea Cancicov.

Ele se vizitau, participau împreună la ceremonii și erau primite la masă de Ion Antonescu. Pentru un om care trăia între rapoarte de front, Consilii de Miniștri, vizite la unități și întâlniri cu conducerea germană, acest cerc oferea o aparență de normalitate și un spațiu de destindere. Numai că discuțiile de salon nu rămâneau întotdeauna discuții de salon. Potrivit istoricului Ioan Scurtu, mareșalul povestea uneori celor apropiate despre hotărârile luate și despre intențiile sale. Cu timpul, doamnele au început să dea sfaturi, să susțină sau să atace persoane din aparatul de stat și să ceară intervenții.

Consiliul de Patronaj: caritate și influență

Cadru oficial pentru activitatea acestui grup a devenit Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, prezidat de Maria Antonescu. Instituția a sprijinit răniți, familii sărace și văduve de război, activitate care nu trebuie negată. Dar calitatea oficială a regimului avea și o parte întunecată. Pentru finanțare se făceau presiuni asupra unor instituții, întreprinderi și persoane. În vreme de război, când statul controla tot mai apăsat economia și viața publică, o solicitare venită prin anturajul mareșalului putea fi greu de refuzat.

Ioan Scurtu amintește mărturia lui Radu Lecca privind transferul unor fonduri provenite de la Centrala Evreilor către Patronaj. Această informație trebuie citită cu prudență: Lecca era el însuși un personaj profund compromis, implicat în politica antisemită a regimului și în deportări. Mărturia sa nu poate fi desprinsă de propria lui responsabilitate și nu poate transforma abuzurile regimului în simple intrigi de culise. Într-un stat dictatorial, banii obținuți de la o comunitate persecutată nu devin mai puțin injusti pentru că sunt cheltuiți în scopuri sociale.

Trenurile speciale și gustul reprezentării

Maria Antonescu a călătorit mult prin țară. Vizitele sale erau pregătite cu gardă de onoare, primiri oficiale, banchete, discursuri și acoperire în presă. Criticii au văzut în această mobilizare o imitație a ceremonialului regal. Filosoful Constantin Rădulescu-Motru nota în memoriile sale că deplasările soției mareșalului cu trenuri speciale costau disproporționat în raport cu ajutoarele distribuite. 

Este o acuzație memorialistică, nu un bilanț contabil complet, însă ea surprinde atmosfera de iritare față de o curte care își etala privilegiile într-o țară aflată în război. Într-o vreme în care familiile primeau telegrame de pe front, iar orașele se pregăteau de bombardament, imaginea trenurilor speciale și a suitelor elegante devenea greu de acceptat.

Georgeta Cancicov și politica vorbită la ușă

Dintre toate „cucoanele”, Georgeta Cancicov pare să fi fost cea mai implicată în intrigi politice. Soția lui Mircea Cancicov, ea avea relații largi în lumea publică și opinii ferme despre oamenii din jurul lui Antonescu. Ținta sa principală era Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și principalul colaborator civil al mareșalului. Georgeta Cancicov îl acuza că „uneltește”, că face jocul opoziției și că pregătește ceva împotriva lui Ion Antonescu.

Nu toate aceste acuzații pot fi confirmate. Chiar sursele citate de Ioan Scurtu arată că nu este clar dacă Mihai Antonescu a făcut unele dintre afirmațiile puse pe seama lui. Cert este însă că, în 1943, el încerca — cu știința lui Ion Antonescu — să sondeze posibilitățile unei ieșiri a României din război. În august 1944, cu frontul prăbușindu-se în Moldova și Armata Roșie înaintând, Georgeta Cancicov îl denunța încă pe Mihai Antonescu drept „vipera” de lângă mareșal. Două zile mai târziu, la 23 august, Ion și Mihai Antonescu erau arestați la Palatul Regal.

O dictatură nu are nevoie de funcții pentru a produce influență

Povestea „cucoanelor” nu este una pitorească despre lumea bună a Bucureștiului. Este o lecție despre putere. Ion Antonescu ajunsese la conducerea României criticând camarila regală. Dar, odată instalat în vârful unui regim fără control democratic real, a permis apariția unui alt cerc de influență: mai mic, mai puțin formal, dar suficient de apropiat pentru a interveni în numiri, reputații, acte caritabile și chiar dispute politice.

Compararea Mariei Antonescu cu Elena Lupescu este, probabil, exagerată dacă ne referim la amploarea influenței. Maria Antonescu nu a fost conducătorul din umbră al României. Totuși, nici nu a rămas o simplă soție de demnitar. Ea și anturajul ei au beneficiat de acces privilegiat, prestigiu, resurse și de o autoritate pe care niciuna nu o primise prin vot, funcție sau răspundere publică.

Aceasta este, poate, adevărata semnificație a „cucoanelor” mareșalului: într-o dictatură, granița dintre viața privată și treburile statului se poate șterge foarte repede. Iar când se șterge, deciziile nu mai aparțin instituțiilor, ci celor care ajung să vorbească la urechea puterii.; Veturia Barbul, soția diplomatului Gheorghe Barbul; și

    Surse și mărturii folosite în material: Ioan Scurtu, „Cucoanele mareșalului Antonescu”, Historia ; Radu Lecca, memorii și declarații postbelice ;  Constantin Rădulescu-Motru, memorii — mărturie despre trenurile speciale și costurile deplasărilor Mariei Antonescu prin țară;. Generalul Ion Gheorghe, memorii — observații despre starea de sănătate a mareșalului, teama sa de izolare și influența cercului apropiat.;  Colonelul Gheorghe Magherescu, memorii — relatări despre Georgeta Cancicov, ostilitatea ei față de Mihai Antonescu și atmosfera din august 1944; Armand Călinescu, însemnări din 12 decembrie 1934 — contextul conflictului dintre Antonescu, Carol al II-lea și camarila regală.;  Manifestul lui Nicușor Graur, noiembrie 1942 — critică politică de epocă la adresa Mariei Antonescu și a cer emonialului creat în jurul ei.