&&&

 Într-o zi de la Târgu Ocna, un pastor protestant bolnav de tuberculoză — Richard Wurmbrand — a fost adus în Camera 4. Camera în care erau cazați cei care nu mai aveau aproape nicio șansă. Aristide Lefa l-a preluat. Zi de zi, l-a pansat, i-a administrat ce se putea, l-a îngrijit cu ceea ce găsea. Wurmbrand a supraviețuit. La plecare i-a spus lui Lefa: „Datorită ție sunt în viață. N-am să te uit niciodată." Wurmbrand a ieșit din închisoare, a ajuns în Occident și a mărturisit lumii despre crimele comunismului din România — mărturia lui a zguduit Senatul american. Aristide Lefa a rămas în pușcărie încă unsprezece ani. Nimeni nu i-a spus niciodată în România că salvase omul care salvase memoria unui popor întreg.

Aristide Lefa s-a născut pe 17 februarie 1923 în comuna Cârja din Vaslui, fiul lui Nicolae, un agricultor, și al Anei, casnică. A urmat Liceul Teoretic „M. Kogălniceanu" din Vaslui și s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iași în 1943, transferându-se la București în 1946, unde a obținut un post de rezident onorific la secția de chirurgie a Spitalului Militar Central. Student în anul cinci, cu mâinile deja formate de chirurgie, cu diagnostice precise și cu răbdarea unui om care a ales medicina nu ca profesie, ci ca vocație.

Arestarea a venit din același tipar familiar: tânăr cu atitudini anticomuniste, asociat în tinerețe cu mișcarea legionară, considerat „element dușmănos." A trecut prin Jilava, Pitești — unde a refuzat categoric să participe la reeducarea forțată, ceea ce l-a costat —, Văcărești. În toamna lui 1949, printr-o împrejurare pe care el însuși o numea providențială, a fost transferat cu un grup de bolnavi de tuberculoză la sanatoriul-închisoare din Târgu Ocna. Nu ca pacient. Ca student la medicină care putea fi util.

La Târgu Ocna, medicul oficial al închisorii — Dr. Margareta Danielescu-Pescaru — se temea de contaminare și prefera să stea departe de bolnavii cei mai gravi. Aristide Lefa nu se temea. Zi de zi intra în Camera 4 — camera cazurilor fără speranță — și examina, pansa, consolida bandaje din fâșii de cămăși rupte, pentru că nu existau materiale medicale. Rănile se lipeau de pânza improvizată. Desfacerea era un chin. Bolnavii nu țipau — învățaseră să tacă. El se oprea când vedea sudoarea apărând pe fruntea lor, semn că limita fusese atinsă. Astepta. Relua.

Printre bolnavii Camerei 4 se afla Valeriu Gafencu — studentul basarabean condamnat la douăzeci și cinci de ani, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit mai târziu „sfântul închisorilor." Lefa l-a îngrijit luni de zile. A asistat la operația pe care autoritățile comuniste au amânat-o deliberat săptămâni în șir, și la care anestezicul fie era expirat, fie fusese administrat greșit intenționat — Gafencu a fost operat mai bine de jumătate de oră în deplin conștiință, fără să scoată un sunet. „Și-au dat seama la final ce făcuseră," povestea Lefa mai târziu. „Au rămas impresionați. Dar viața unui deținut nu valora nimic pe atunci." Gafencu a murit pe 18 februarie 1952. Lefa era lângă el.

Tot la Târgu Ocna l-a îngrijit pe Richard Wurmbrand — pastorul evreu convertit la creștinism, cu douăzeci și două de răni tuberculoase supurânde. L-a pansat, l-a tratat, l-a ținut în viață. Și Wurmbrand a plecat, a ajuns în Occident, a mărturisit în fața Comisiei de Relații Externe a Senatului american despre persecuția creștinilor în România comunistă — audierea lui din 1966 a devenit un moment de cotitură în relația Occidentului cu regimurile comuniste. Aristide Lefa nu a știut nimic din toate astea decât mult mai târziu. Era tot în pușcărie.

Șaisprezece ani în total. Jilava, Pitești, Văcărești, Târgu Ocna, Gherla, Noua Culme, Periprava. A ieșit în 1964 prin grațierea generală. S-a întors la medicină — singura lui lume. A lucrat ca medic în România postbelică, sub supravegherea Securității, fără dreptul de a vorbi public despre ce trăise. Abia după 1990 a început să povestească. Interviuri, conferințe, mărturii despre Camera 4 de la Târgu Ocna, despre Valeriu Gafencu, despre Wurmbrand, despre cei o sută de bolnavi care muriseră acolo „fără să cârtească sau să regrete viața pe care o părăseau, cei mai mulți în plină tinerețe."

Despre perioada de la Târgu Ocna spunea: „Pentru mine și pentru mulți alții, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă din întregul timp de detenție. Am simțit și m-am convins că dragostea creștină este cea mai puternică armă în luptă cu răul."

A murit pe 12 iulie 2009, la optzeci și șase de ani, la câteva decenii după Gafencu și Wurmbrand — amândoi salvați, în feluri diferite, de mâinile lui.

Morala: Aristide Lefa a petrecut șaisprezece ani în închisorile comuniste și în tot acest timp a îngrijit bolnavi cu fâșii de cămăși rupte în loc de bandaje. A îngrijit omul care a refuzat streptomicina ca să o dea altuia. A îngrijit pastorul care a mers să mărturisească în fața Senatului american. Nu a știut că salvase un lanț întreg. Câteodată nu știi ce ai salvat cu adevărat. Faci ce poți, cu ce ai, pentru omul din fața ta. Restul n u depinde de tine.