&&&

 Seara târziu, într-o gospodărie liniștită, Ion și Maria se pregăteau să stingă lumina și să se culce. Înainte de a se băga sub plapumă, Maria trece pe la masa de toaletă și începe să se analizeze lung, din toate unghiurile, în lumina slabă a veiozei.

O privire la siluetă, una mai aproape pentru detalii, iar în cele din urmă oftează atât de adânc încât se mișcă perdelele. Își întoarce fața tristă spre pat și spune cu o voce plină de deznădejde:

— Măi Ioane... m-am uitat acum tare bine în oglindă, cu atenție. M-am îngrășat vizibil în ultima vreme, fața mi-e plină de riduri, ba chiar am văzut că mi-a albit și părul pe la tâmple... Ce să mai, mă simt îngrozitor de bătrână, de urâtă și de dărâmată. Te rog eu din suflet, zi-mi și mie ceva frumos, o vorbă caldă care să mă consoleze și pe mine în seara asta...

Ion, care era deja pe jumătate adormit, oftează și el, se întoarce cu greu de pe o parte pe alta, își așază perna sub cap și o privește lung, preț de câteva secunde. Apoi, cu un calm desăvârșit, îi răspunde pe un ton sfătos:

— No, vezi, Mărie... dacă e să privim partea bună a lucrurilor, măcar poți sta liniștită: ai o vedere absolut exce lentă!