&&&

 La Paștele din 1941, la Constanța, Corneliu Coposu o întâlnea pe Arlette Marcovici — o blondă cu ochi albaștri, fiica unui general și a unei aristocrate franco-elvețiene, care tocmai terminase liceul. El o însoțea pe Iuliu Maniu la întâlniri secrete cu emisarii români de la Cairo care pregăteau ieșirea din război cu aliații. Ei locuiau la hotelul familiei Arlettei. A fost dragoste la prima vedere — sora lui Coposu o descria simplu: „Frumuşică foc." S-au căsătorit pe 24 octombrie 1942, cu Maniu naș. Cinci ani au trăit împreună. Pe 14 iulie 1947, Corneliu Coposu a fost arestat. A doua zi dimineață, Arlette a fost dată afară din casă. Nu aveau să se mai vadă șaptesprezece ani.

Corneliu Coposu s-a născut pe 20 mai 1914 la Bobota, în Sălaj, fiul protopopului greco-catolic Valentin Coposu — o familie în care politica pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar era respirată de la masă. Bunicul patern fusese preot și colaborator al lui Gheorghe Pop de Băsești; bunicul matern, preot și văr primar cu Alexandru Vaida Voievod. A absolvit Liceul „Vasile cel Mare" din Blaj — centrul cultural al românilor din Ardeal — și Facultatea de Drept din Cluj. La douăzeci și unu de ani devenea președinte al Organizației Tineretului PNȚ Cluj. La douăzeci și trei — secretar personal al lui Iuliu Maniu, cel mai important om politic al României interbelice.

Securitatea l-a arestat pe 14 iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău — o capcană în care comuniștii prinseseră conducerea PNȚ simulând că vrea să fugă din țară cu avioanele. Coposu nu fusese nici măcar acolo, dar a fost arestat împreună cu toți. Timp de nouă ani a stat în arest preventiv fără să fie judecat — timp în care Securitatea l-a implicat în zeci de procese politice fabricate, fără a reuși să îl condamne din lipsă de probe concrete. Abia după șapte ani de detenție a fost în cele din urmă judecat și condamnat: muncă silnică pe viață pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare." A trecut prin Malmaison, Pitești, Jilava, Văcărești, Craiova, Aiud, Canal, Capul Midia, Gherla, Râmnicu Sărat. La Râmnicu Sărat — una dintre cele mai dure închisori din istoria comunismului românesc — a stat opt ani în izolare completă, singur în celulă, fără niciun contact cu lumea exterioară.

Arlette fusese arestată în 1950 sub acuzația absurdă de „complicitate la crimă de înaltă trădare." Motivul real, pe care Coposu l-a spus ulterior fără ezitare: „Singura ei vină era că fusese soția mea." A stat paisprezece ani în penitenciarele comuniste. A ieșit în 1964 bolnavă, epuizată, cu sănătatea distrusă. Coposu a ieșit câteva luni mai târziu, după domiciliul forțat în Bărăgan. Când s-au văzut, amândoi aveau în spate mai bine de un deceniu și jumătate de detenție, tortură și izolare. Nu aveau nimic. Nici casă, nici bani, nici locuri de muncă. Coposu a lucrat ca muncitor necalificat la atelierul de tâmplărie mecanică al unei întreprinderi de construcții din București. Cel care fusese secretarul personal al fostului prim-ministru al României tăia scânduri.

La scurt timp după eliberare, Arlette a fost diagnosticată cu cancer. Coposu a aflat diagnosticul în cabinetul medicului oncolog Trestioreanu. A leșinat. A trebuit să fie resuscitat înainte să poată fi scos pe ușă. A căutat disperat medicamente din Occident — imposibil de obținut în România comunistă pentru un „dușman al poporului." Arlette a murit un an mai târziu. Nu apucaseră să trăiască împreună decât cinci ani, în toată viața lor.

Corneliu Coposu a rămas singur. Securitatea îl urmărea permanent, recruta informatori din cercul lui de prieteni, îi intercepta corespondența, îl convoca periodic la anchete. El a continuat totuși. În clandestinitate totală, a reușit în 1987 — cu doi ani înainte de Revoluție, fără să știe că se apropie — să afilieze Partidul Național Țărănesc, inexistent oficial de patruzeci de ani, la Internațională Creștin-Democrată. Un partid interzis, condus de un om fără niciun drept recunoscut, care își trimitea corespondența pe căi ocolite și era fotografiat la fiecare ieșire din casă — reușise să existe oficial în structurile politice occidentale.

Pe 22 decembrie 1989, Corneliu Coposu a anunțat public reintrarea în viață a PNȚ. Avea șaptezeci și cinci de ani, cu șaptesprezece dintre ei petrecuți în pușcărie. A devenit liderul opoziției împotriva FSN-ului lui Ion Iliescu — în presa vremii era atacat zilnic, batjocorit, numit „mumie", „fantomă a trecutului", „agent al străinătății." A primit atacuri cu ouă și roșii la mitinguri. A răbdat fără să cedeze și fără să înjure.

A murit pe 11 noiembrie 1995, la optzeci și unu de ani, cu câteva luni înainte de a vedea victoria opoziției pe care o construise. La înmormântarea lui au venit sute de mii de oameni pe străzile Bucureștiului — cel mai mare cortegiu funerar din România postbelică. Oameni care nu-l votaseră, mulți care nici nu știuseră că există, dar care înțeleseseră în acel moment că trecuse cineva care nu se vânduse niciodată. „Seniorul" — cum îl numeau toți — fusese torturat, îngropat de viu în pușcărie, îi murise soția de cancer după ce comuniștii o distruseseră și pe ea, trăise douăzeci și cinci de ani sub urmărire permanentă. Și nu dăduse niciun nume, nu semnase nicio capitulare, nu ceruse nicio iertare.

Morala: Corneliu Coposu a intrat în pușcărie la treizeci și trei de ani cu soția proaspăt luată. A ieșit la cincizeci cu soția muribundă și fără nimic altceva. A tăiat scânduri la un atelier de tâmplărie și a refuzat să capituleze. A reconstruit în clandestinitate un partid interzis de patruzeci de ani. A murit înainte să vadă că reușise. Câteodată prețul de a nu te vinde nu e plătit o singură dată, în celulă — e plătit zi de zi, decenii la rând, în tăcere,  de unul singur.