&&&

 Pe noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, la ora 2 dimineața, cincisprezece conspiratori au intrat în dormitorul lui Alexandru Ioan Cuza de la Palatul Cotroceni. Erau boieri pe care îi ridicase el însuși, ofițeri pe care îi avansase, oameni cărora le dăduse funcții și demnități. Cuza era în pat. Au aprins lumânările. Unul i-a pus o pistolă la tâmplă. Altul i-a întins un act de abdicare. El a citit. A semnat. Și a spus, cu o liniște care i-a paralizat pe toți din cameră: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. Trăiască România!" Dimineața era deja în trăsură spre exil, fără să se uite înapoi. Nu a mai văzut niciodată România. A murit șapte ani mai târziu la Heidelberg, cerând să fie îngropat în pământul pe care nu i se mai permisese să calce.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut pe 20 martie 1820 la Bârlad, fiul postelnicului Ioan Cuza și al Sultanei — o familie de înalți dregători din Moldova. A studiat la Paris, unde l-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu și pe Vasile Alecsandri — cei doi care vor fi alături de el toată viața. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti, dintr-o familie de boieri moldoveni. A participat la Revoluția din 1848 la Iași, a ocupat funcții administrative în Moldova interbelică, și la 5 ianuarie 1859 — pe 5 ianuarie, în Moldova — a fost ales domn. Nu din convingerea că el este cel mai potrivit. Ci dintr-un truc constituțional strălucit pe care pașoptiștii îl pregătiseră luni întregi.

Convenția de la Paris din 1858 prevăzuse că Moldova și Țara Românească vor alege domni separat. Nu precizase că trebuie să fie persoane diferite. Unioniștii au exploatat această fisură: au ales aceeași persoană în ambele principate. Pe 5 ianuarie 1859, Moldova l-a ales pe Cuza. Pe 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești — cu delegatul Vasile Boerescu propunând candidatura — l-a ales tot pe Cuza, în unanimitate. Unirea fusese înfăptuită prin ingeniozitate juridică. Turcia și Austria au protestat. Marile Puteri au recunoscut cu jumătate de gură — „în mod excepțional, pe durata vieții lui Cuza."

Acolo era capcanа. „Pe durata vieții lui Cuza" — adică dacă Cuza era înlăturat, unirea revenea în negociere. Boierii și politicienii care îl doborâseră știau asta. Și mizau pe faptul că Marile Puteri vor prefera un prinț străin garantat față de instabilitatea unui domn pământean.

Dar Cuza nu a așteptat. A construit. Șapte ani — 1859-1866 — în care a pus bazele României moderne cu o viteză care nu s-a mai repetat niciodată. A secularizat averile mănăstirești — confiscând proprietățile uriașe ale Bisericii și ale mănăstirilor grecești, care controlau un sfert din suprafața agricolă a țărilor. Banii au intrat la stat. A dat Legea rurală din 1864 — peste 400.000 de familii de țărani au primit pământ. Foști iobagi, acum proprietari. A înființat primele două universități românești — Iași în 1860, București în 1864. A adoptat Codul Civil după modelul napoleonian, Codul Penal, Codul de Procedură Civilă. A reorganizat armata. A modernizat Poșta, vama, sistemul sanitar. A adoptat prima Constituție românească.

Dușmanii i-a făcut exact prin aceste reforme. Boierii — pentru că le luase privilegiile și distribuise pământul la țărani. Clerul — pentru că secularizase averile. Politicienii liberali — pentru că guverna cu puteri extinse după lovitura de stat constituțională din 1864, când dizolvase Parlamentul și impusese o nouă constituție prin plebiscit. Ion C. Brătianu — tatăl lui Ionel Brătianu, cel pe care l-am povestit altă dată — a organizat complotul. Conservatori și liberali, boieri și revoluționari, toți laolaltă — „Monstruoasa Coaliție," cum o numise chiar Cuza, cu un umor amar.

În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, cei cincisprezece au intrat în dormitor. Cuza nu s-a apărat — nu că nu ar fi putut. Garda personală era la câțiva pași. Dar a înțeles că orice rezistență ar fi însemnat sânge, și că sângele ar fi compromis ceea ce construise. A semnat. A plecat.

A trăit în exil — la Paris, la Viena, la Heidelberg — fără resurse mari, fără funcție, fără titlu oficial. Elena, soția lui, l-a îngrijit cu o devoțiune care nu s-a clătinat niciodată, deși el avusese doi copii nelegitimi pe care îi recunoscuse oficial — un gest neobișnuit pentru epoca lui, care adăugase combustibil adversarilor. A murit pe 15 mai 1873 la Heidelberg, cu dorința de a fi înmormântat la moșia Ruginoasa din Moldova. A fost dus acolo. În 1944, rămășițele au fost mutate la Curtea de Argeș. În 1946 — la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Osemintele lui Cuza s-au mutat de mai multe ori după moarte — ca și cum România nu știa bine nici atunci unde să îl pună.

Prințul Carol de Hohenzollern — adus să îl înlocuiască — a continuat reformele lui Cuza și a dus România spre independență în 1877. Tot ceea ce construise Cuza a funcționat. Doar el nu mai era acolo să vadă.

Morala: Alexandru Ioan Cuza a unit două principate printr-un truc constituțional, a dat pământ la 400.000 de familii de țărani, a înființat două universități, a modernizat tot ce putea fi modernizat în șapte ani, și a fost doborât în patul lui la ora 2 noaptea de oamenii pe care îi ridicase el însuși. A semnat actul de abdicare și a spus „Trăiască România!" A murit în exil cerând să fie îngropat acasă. Osemintele lui s-au mutat de trei ori după moarte. Câteodată prețul de a construi prea mult, prea repede, în fața prea multora care pierd din asta, este că te dărâmă chiar cei pe care  i-ai împuternicit.