&&&

 Cine isi mai aduce aminte de Alexandru Barladeanu?  

În cei aproape 25 de ani cât a condus România, între 1965 și 1989, Nicolae Ceaușescu a practicat un stil brutal, capricios și intolerant în a-și manifesta personalitatea. Din punct de vedere economic, gândirea sa a fost un dezastru, fapt scos în evidență și de

realitatea nivelului de trai pe care l-au avut românii mai ales în anii 1980. Din păcate, nu mulți au avut curaj să i se opună, iar cei care au făcut-o fie au fost înlăturați, fie s-au retras. Unul dintre opozanții lui Ceaușescu a fost economistul Alexandru Bârlădeanu.

Născut în 1911 în sudul Republicii Moldova, pe atunci parte a Rusiei țariste, Bârlădeanu a ajuns membru al partidului comunist în 1943. După 1944 a ocupat poziții foarte înalte în ierarhia de partid. A fost unul dintre apropiații lui Dej, Stalinul României, a ocupat funcții de ministru în guvern și poziții în adunarea legislativă. După

moartea lui Dej, în 1965, devine reformist și intră în conflict cu Nicolae Ceaușescu, noul lider. În vara anului 1989 a fost unul dintre cei 6 semnatari ai scrisorii către Ceaușescu în care i se cerea acestuia să înceapă reformele. În 1990 a devenit deputat până în 1992 și a murit în 1997, la vârsta de 86 de ani.

De numele sau se leaga evenimente majore din primii ani ai comunismului. Reforma monetara sau contributia activa la lichidarea sovromurilor, si o serie de masuri care au dus la stabilizarea economiei postbelice fac din el unul dintre putinii specialisti autentici ai regimului. George Pruteanu intr-un articol facind o paralela intre Germania lui Hitler si Romania lui Dej, vedea in el un Albert Speer, adica omul care isi face constiincios datoria sub un regim unde a avut nesansa sa traiasca.

Într-un interviu acordat în 1995 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Bârlădeanu își amintea că divergențele cu Ceaușescu au apărut încă de la Congresul al IX-lea din 1965,

congres care îl alegea pe Ceaușescu lider al partidului. Dezacordul era în privința ponderii dintre investiții și consum. 

,, A existat această divergenţă cu Ceauşescu - se confesa acesta -  privind împărţirea venitului naţional între fondul de consum şi fondul de acumulare. Eu am vorbit despre acest lucru în cuvântarea mea. Am arătat cum a mări cota de investiţii înseamnă a sacrifica nivelul de trai sau a micşora investiţiile înseamnă a întârzia dezvoltarea. Am spus, și aici a apărut iarăşi o divergenţă, că proporţia în care se face această împărţire depinde de arta politică sau de simţul politic. El susţinea tot timpul că era o chestie ştiinţifică. Nu era nici o problemă ştiinţifică, era o problemă de artă politică, de simţ politic” .

Trecerea timpului a adâncit antipatia dintre cei doi. O altă ocazie a izbucnirii ei a fostanul 1966 când în România s-a interzis avortul. 

,, Pe parcurs am avut mai multe neînţelegeri sau puncte de

vedere opuse în unele probleme concrete. Una a fost aceea a avorturilor. Chiar în vara când a fost el ales, în concediu la mare fiind, convoacă o şedinţă a Comitetului Executiv. Vin de la Costineşti la această şedinţă şi el pune pe neaşteptate problema avorturilor. M-am ridicat împotrivă. Am spus că problema

nu e studiată, ea trebuia studiată și să nu luăm o hotărâre imediată. În această poziţie m-a susţinut şi Maurer care a spus că, într-adevăr, ar trebui să studiem chestiunea. Însă Ceauşescu a avut o izbucnire nervoasă. A spus tovarăşul Bârlădeanu, cu această propunere, urmăreşte să sprijine prostituţia în România.” 

Un alt motiv al dezacordului a fost legat de mărimea curților caselor țărănești. A urmat apoi momentul în care Bârlădeanu a decis să plece la pensie invocând o boală. 

El voia să reducă acele curți la 500 metri pătrați. Nu-mi mai aduc aminte de date, însă mereu surveneau puncte de vedere diferite care adânceau, cel puţin din partea mea, un sentiment de respingere a lui Ceauşescu. Până la un moment dat când, în 1968, ne-am contrazis pe o problemă și-am spus că nu mai accept. Până atunci, de vreo câteva ori voisem să plec. Cum eu avusesem un început de boală de sânge, un profesor de la Paris, hematolog

celebru care m-a examinat, a fost de acord să-mi dea un certificat în care se spunea că dacă nu este eliberat din muncă, dacă continui să depun această muncă, sunt 7 din 10 posibilităţi ca asta să-mi fie fatală. Şi i-am prezentat acel certificat”.

Dupa ’89 am auzit repetindu-se cu insistenta  despre “Scrisoarea celor Sase“, semnata si de Barladeanu. Personal l-am vazut prima oară dupa caderea ceausestilor la TVR,   cooptat de Ion Iliescu in CFSN. Dupa o vreme aceeasi presa care ni-l prezentase intr-o lumina pozitiva, ne-a spus ca era o relicva din vremea lui Dej, un baron rosu care, colac peste pupaza, devenise membru al Academiei Romane fara sa scrie vreo carte.

 In euforia evenimentelor din decembrie ’89, toti cei care pusesera umarul intr-un fel sau altul la rasturnarea dictatorului, ne devenisera simpatici. Ion Iliescu se identifica cu un pater familia, salvatorul poporului din ghearele tiranului. Idolul precupetelor devenise omul cu pulover rosu, Petre Roman. Oameni precum Tokes, Doina Cornea, Ana Blandiana s.a. dar si mai vechi activisti precum Brucan sau Barladeanu ne placeau tuturor. Armata era cu noi, iar generalii de armata ca Militaru (in fapt un spion KGB dovedit) erau niste eroi. 

Adevarul despre fiecare, l-am aflat mai tarziu, prea tarziu. Intr-o prima faza insa, mass media controlata de “emanatiile revolutiei”, i-a tocat marunt pe cei nu voisera sa le dea legitimitate noilor vechi conducatori. Astfel, oamenii idolatrizati ieri erau injurati la colt de strada a doua zi. Ceva similar se petrece si cu Barladeanu. Ajunge la conducera Parlamentului insa intelege drumul pe care a pornit Romania si decide sa se opuna. Exclus din FSN si in dezacord cu Ion Iliescu care-si doreste controlul absolut asupra vietii politice din Romania, cade in dizgratie. De aici toata imaginea negativa faurita de presa si o serie intreaga de speculatii legate de trecutul sau comunist sau de originile sale etnice.

 

Adevarurile si dezvaluirile facute in dialogurile cu istoricul Lavinia Betea il exonereaza pe baronul lui Dej de multe din vinile reale sau imaginare ce i-au fost puse in cârcă. Cea mai elocventa afirmatie, in acest sens, facuta de intelectualul marxist, ramane cea referitoare la Corneliu Coposu. Barladeanu recunostea implicit esecul sistemului de gândire marxist. 

“Pentru clasa noastra politica si mai ales pentru tineret, Corneliu Coposu va ramane o pilda de urmat in ce priveste statornicia fata de crezul politic, cinstea si dezinteresul desavarsite, abnegatia pana la autojertfire, pana la martiraj. In tinerete, idealurile care ne-au animat, pe Corneliu Coposu si pe mine, au fost diferite, dar lasand la o parte framantarile izvorate din cotidian, istoriceste, idealurile  sale s-au dovedit cele adevarate.”