&&&

 Un inspector de la centru sosește într-o dimineață la azilul de nebuni pentru un control inopinat. Încă de când pășește dincolo de poarta principală, are parte de o primire absolut neașteptată. Primul nebun pe care îl întâlnește se apropie politicos, se înclină ușor, după care, brusc, îi trage un șut în fund de-l ridică de la sol.

Nedumerit și șocat, inspectorul își continuă drumul spre clădirea administrativă, însă scenariul se repetă cu fiecare pacient pe care îl croiește în cale: fiecare nebun îi aplică, cu precizie matematică, câte un șut în fund. Ultimul pacient întâlnit chiar la intrare pare însă deosebit de entuziasmat: acesta nu se oprește la unul singur, ci îi trage vreo 5-6 șuturi consecutive, lăsându-l pe bietul om complet buimac.

Ajuns în sfârșit în cabinetul directorului, inspectorul, cu hainele șifonate și plin de nervi, izbucnește:

– Domnule director, este inadmisibil! Ce-i cu nebunii dumitale aici? Îi lași să maltrateze vizitatorii în halul ăsta? Cum trece cineva de poartă, cum este luat la șuturi în fund!

Directorul îl privește cu o calmă seninătate și îi răspunde zâmbind:

– O, nu, domnule inspector, doamne ferește! Nu vă maltratează nimeni. Doar că ei au un sistem mai special de comunicare... așa obișnuiesc ei, în lumea lor, să dea „bună ziua”. E un simplu gest de curtoazie.

Inspectorul se mai calmează puțin, dar își amintește de experiența de la ușă și întreabă tăios:

– Bine, am înțeles, o formă ciudată de salut... Dar atunci explică-mi, te rog, ultimul nebun de la intrare de ce mi-a tras 5-6 șuturi în fund în loc de unul singur?

Directorul ridică din umeri, de parcă explicația era cea mai logică din lume:

– Păi e simplu, domnule inspector... ăl a era bâlbâit!