&&&

 A fost cel mai dorit bărbat din lume, dar a murit singur într-un hotel. 

Convertirea pentru dragoste, pierderea Fatenei și adevăratul preț al faimei.

El a fost ochii care au străpuns ecranul în „Lawrence of Arabia”. A fost aristocratul dezolat din „Doctor Jivago”. Femeile l-au visat nopți întregi, iar bărbații au vrut să fie ca el.

Dar nimeni nu a vrut să fie el.

Pentru că dincolo de blazerul italian și de zâmbetul acela de playboy matur, Omar Sharif — pe numele său adevărat Michel Demitri Shalhoub — trăia cea mai cruntă dintre drame: era prizonierul propriei sale legende.

Totul a început ca un basm în Alexandria anilor ’30. Un băiat creștin, bogat, multicultural, care vorbea cinci limbi și câștiga toate partidele de bridge. Un tânăr care părea să aibă totul, dar care simțea un gol pe care nici cărțile, nici banii și nici măcar aplauzele nu-l puteau umple.

Până când a întâlnit-o pe ea. Faten Hamama.

Diva cinematografiei egiptene. O femeie atât de frumoasă încât făcea lumea să pară în alb-negru. Michel s-a îndrăgostit atât de profund, încât a fost gata să-și ardă întreg trecutul. Și-a schimbat religia. Și-a schimbat numele. A devenit Omar Sharif doar pentru a o putea lua de soție.

Egiptul întreg i-a aplaudat. Erau Richard Burton și Elizabeth Taylor ai Orientului Mijlociu. Fotografii le vânau fiecare gest, iar femeile plângeau pe stradă când cei doi apăreau împreună.

Dar basmele nu se termină niciodată cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ele se termină acolo unde începe Hollywood-ul.

Când David Lean l-a văzut, a știut că a găsit comoara. „Lawrence of Arabia” l-a propulsat în supernova internațională. Scena intrării lui — acel punct minuscul la orizontul deșertului care crește, crește, până când ochii lui verzi devin singurul lucru pe care îl mai poți vedea — este astăzi considerată unul dintre cele mai mari momente din istoria filmului.

Peste noapte, Omar Sharif a devenit primul star arab global.

Dar nimeni nu l-a avertizat că faima este un despot gelos.

A început să doarmă în camere de hotel. În fiecare noapte un oraș diferit. Londra. Paris. Roma. Monte Carlo. Perdelele erau mereu trase, pentru că afară era mereu o mulțime care-l aștepta, iar el nu mai suporta să fie privit.

A început să joace.

Mai întâi bridge, sportul său preferat. Apoi curse de cai. Apoi ruleta. Apoi orice. O masă de blackjack la 3 dimineața într-un cazinou din Las Vegas, după un film eșuat. Un cal pe care l-a pariat cu disperare la Longchamp. Mii de dolari. Zeci de mii. A pierdut averi întregi într-o singură mână. Și nu se putea opri.

„Nu joc ca să câștig”, le-a mărturisit mai târziu prietenilor. „Joc ca să uit.”

Pentru că ce era atât de dureros încât încerca să uite?

Faten.

Căsnicia lor se destrămase sub povara kilometrilor și a nopților petrecute singură acasă, în timp ce el zâmbea pe covorul roșu alături de alte actrițe. Divorțul a fost curat, civilizat, fără scandal. O mână de hârtii semnate într-un birou avocațial din Cairo.

Dar Omar a numit mai târziu acea semnătură „cea mai mare greșeală a vieții mele”.

Și a trăit cu această greșeală în fiecare zi.

În anii ’80 și ’90, publicul îl mai vedea în filme mediocre sau la mese de poker alături de prinți și magnati. Se mai bucura de farmecul lui. Dar camera de hotel rămânea acolo. Rece, anonimă, cu aceiași pereți albi.

Odată, un ziarist l-a întrebat: „Domnule Sharif, ați avut totul. Faima. Frumusețea. Banii. De ce păreți mereu atât de trist în spatele zâmbetului?”

Omar s-a uitat pe fereastra apartamentului său temporar. A zâmbit. Același zâmbet câștigător. Și a spus:

— Pentru că niciun hotel nu poate fi o casă. Și nicio femeie din lume nu poate fi ea.

Nu a spus numele. Nu era nevoie.

Faten Hamama devenise fantoma care locuia în fiecare cameră în care intra. Și cu cât fugea mai departe, cu atât fantoma era mai aproape.

Boala a venit încet, la început ca o ceață. A uitat numele unui regizor. Apoi numele unui prieten. Apoi cum se joacă bridge-ul, jocul pe care-l stăpânea mai bine decât oricine. Apoi... a uitat de ce plecase vreodată din Egipt.

Alzheimerul l-a redus pe Omar Sharif la tăcere. Pe actorul ale cărui priviri spuneau povești întregi acum nu mai putea vorbi.

Și iată ce este cu adevărat tragic:

În ultimele luni, când mintea lui se stingea ca o lumânare în vânt, buzele i se mișcau uneori fără sunet. Asistentele spuneau că repeta același cuvânt iar și iar.

 Nu era „Hollywood”. Nu era „Oscar”.

Era un nume vechi.

Faten.