&&&

 „Acri de piele” – Experimentul care a distrus vieți în tăcere

Philadelphia, 1951. Un medic dermatolog pe nume Albert Kligman pășea în închisoarea Holmesburg pentru a trata o banală epidemie de ciupercă la picioare, însă ceea ce avea să vadă acolo nu au fost oameni, nu au fost tați, fii sau suflete aflate în suferință, ci, după propriile lui cuvinte, „acri de piele”, un câmp uman pe care îl putea folosi pentru experimente medicale fără limite și fără milă.

În spatele gratiilor se aflau mii de bărbați, aproape toți de culoare sau portoricani, mulți dintre ei necondamnați încă, ținuți acolo doar pentru că erau prea săraci ca să plătească o cauțiune, iar pentru următorii douăzeci și trei de ani acești oameni aveau să devină cobai umani pentru companii farmaceutice, agenții guvernamentale și programe secrete finanțate de statul american.

La început li s-au testat creme și deodorante, apoi experimentele au devenit din ce în ce mai crude și mai întunecate, pentru că li s-au injectat virusuri, infecții și substanțe toxice, li s-au ars pielea și carnea cu chimicale industriale, li s-au administrat droguri halucinogene fără să știe ce conțin, iar pe corpurile lor au fost aplicate substanțe radioactive și doze uriașe de dioxină, componenta toxică a Agentului Orange, de sute de ori mai puternice decât limitele cerute chiar și de companiile care finanțau testele.

Bărbații dezvoltau răni deschise, chisturi pline de puroi, boli de piele care nu se mai vindecau niciodată și, în multe cazuri, cancer, însă continuau să accepte experimentele pentru câțiva dolari pe zi, bani de care familiile lor disperate aveau nevoie pentru a supraviețui, fără să știe cu adevărat ce li se injecta în corp și fără să înțeleagă documentele pe care erau puși să le semneze.

În timp ce deținuții sufereau în tăcere, Albert Kligman își construia averea și reputația, devenind celebru pentru dezvoltarea produsului Retin-A, unul dintre cele mai profitabile tratamente dermatologice din lume, creat pe baza datelor obținute din experimentele făcute pe pielea acelor oameni uitați de societate.

Ani la rând, universitatea, autoritățile și agențiile federale au știut ce se întâmplă și au ales să privească în altă parte, iar când scandalul a devenit public și experimentele au fost în cele din urmă interzise, victimele nu au primit nici dreptate, nici despăgubiri și nici măcar adevărul complet despre ceea ce fusese introdus în trupurile lor.

Albert Kligman nu și-a cerut niciodată scuze. A murit bogat, respectat și onorat de lumea medicală, în timp ce mulți dintre foștii deținuți au murit săraci, bolnavi și uitați, purtând pe piele și în suflet urmele unor experimente care le-au distrus viața pentru totdeauna.

Și poate că partea cea mai dureroasă a acestei povești este faptul că acești oameni nu au fost văzuți ca ființe umane, ci ca material de laborator, ca un „recoltă” din care alții puteau obține faimă, bani și prestigiu, într-o lume care a ales prea mult timp să tacă.

Cum poate o societate să vorbească despre progres și umanitate atunci când știința a fost clădită, uneori, pe suferința celor mai vulnerabili oameni?

#Holmesburg #AlbertKligman #ExperimenteUmane #IstorieAscunsă #DrepturileOmului #Suferință #Adevăr #Justiție #PoveștiAdevărate #Memorie #DiasporaSufletelor #Is torieCareDoare