&&&

 Bulgărele care nu mai putea fi oprit – pilda despre puterea distrugătoare a bârfei

În lumea de astăzi, vorbitul de rău a devenit atât de obișnuit, atât de prezent în conversațiile oamenilor, încât mulți nici nu îl mai văd ca pe un păcat adevărat, ci doar ca pe o simplă discuție, o poveste spusă mai departe sau o curiozitate aparent nevinovată, fără să își dea seama că uneori un singur cuvânt rostit fără grijă poate răni mai adânc decât o faptă făcută cu intenție.

Oamenii ascultă zvonuri, le înfrumusețează, adaugă detalii care poate nici măcar nu există și le dau mai departe fără să cerceteze adevărul, uitând că fiecare vorbă are greutate și că sufletul celui vorbit de rău poartă urmele acestor cuvinte mult timp după ce ele au fost rostite.

Se spune că într-un sat trăia o bătrână cunoscută de toți pentru obiceiul ei de a cleveti neîncetat, pentru că ori de câte ori auzea ceva despre cineva, nu putea păstra în sine, ci simțea nevoia să spună mai departe, iar din câteva vorbe simple se nășteau povești întregi care ajungeau să tulbure liniștea oamenilor.

Într-o zi, apăsată de vinovăție și obosită de propriul păcat, femeia s-a dus la preot și i-a spus cu lacrimi în ochi:

— Părinte, nu mai pot să trăiesc așa, mă apasă păcatul clevetirii și simt că nu mă mai lasă în pace. Aud ceva despre cineva și fără să mă gândesc dacă este adevărat sau nu, înfloresc vorba și o dau mai departe, iar apoi întreg satul ajunge să vorbească despre acel om. Dați-mi un canon mare, poate așa mă voi opri.

Preotul a privit-o cu blândețe și i-a răspuns liniștit:

— Nu, femeie, nu am să îți dau un canon greu. Dar vreau să faci ceva pentru mine. Ia acest sac plin cu scaieți și seamănă-i în grădina ta.

Bătrâna a rămas surprinsă și aproape bucuroasă:

— Vai, părinte, dacă doar atât trebuie să fac, atunci este foarte ușor.

A luat sacul, a împrăștiat semințele și s-a întors liniștită la viața ei, crezând că totul s-a încheiat acolo.

A trecut o vreme, iar într-o zi preotul a întâlnit-o pe drum și i-a spus:

— Femeie, acum vreau să mergi și să aduni înapoi toți scaieții care au crescut din semințele pe care le-ai semănat.

Bătrâna a rămas fără cuvinte și a răspuns speriată:

— Părinte, asta este imposibil. Vântul a dus semințele peste tot. Au ajuns în grădinile vecinilor, pe câmpuri și prin livezi. Scaieții au crescut pretutindeni și nu mai am cum să îi adun pe toți, chiar dacă aș încerca toată viața.

Atunci preotul i-a spus încet:

— Ei vezi, femeie? Exact așa este și cu bârfirea. O singură vorbă spusă fără grijă pleacă din gura omului ca o sămânță purtată de vânt și nu mai poate fi oprită. Din om în om devine tot mai mare, asemenea unui bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale, rănește suflete, dezbină oameni și lasă urme pe care nimeni nu le mai poate șterge complet.

Și poate că tocmai aici se ascunde cea mai mare putere a tăcerii, pentru că uneori a nu spune nimic este mai înțelept decât a rosti o mie de vorbe care nu mai pot fi luate înapoi, iar omul care învață să își stăpânească limba ajunge să își păzească și sufletul.

Tu crezi că oamenii își dau seama cu adevărat cât rău poate face o simplă bârfă sau abia după ce devin ei înșiși ținta vorbelor altora încep să înțeleagă durerea pe care au provocat-o?

#Pilda #ParinteleCleopa #Bârfa #Credinta #Înțelepciune #Suflet #Adevăr #LecțiiDeViață  #Ortodoxie #Cuvinte