$$$

 🐪 Cămile în Dobrogea? Povestea uitată a animalelor care au străbătut câmpurile de la Tulcea până la Caliacra

La prima vedere, întrebarea părea o glumă spusă la marginea unui drum prăfuit.

Și totuși, răspunsul a fost da.

Nu a fost o legendă orientală lipită peste o hartă românească. Nu a fost nici o fantezie turistică despre un ținut exotic. În Dobrogea au existat cămile, iar urmele lor au coborât mult mai adânc în timp decât perioada otomană. Unele oase descoperite de arheologi au dus povestea până în jurul anului 1000.

Pentru România de azi, imaginea poate părea stranie: cămile pe lângă Dunăre, cămile în sate dobrogene, cămile folosite la muncile câmpului. Dar Dobrogea nu a fost niciodată un teritoriu simplu. A fost o punte între lumi, o margine de imperii, un loc în care drumurile caravanelor, armatele, negustorii și populațiile venite dinspre Marea Neagră au lăsat urme mai adânci decât ne place uneori să credem.

🌾 De ce nu a fost chiar imposibil

Primul indiciu a stat chiar în istoria locului.

Dobrogea a rămas timp de sute de ani sub stăpânire otomană. Iar turcii otomani veneau din spații unde cămilele au fost folosite în viața economică, la transport, dar și în război. Pentru ei, animalul acesta nu a fost o ciudățenie de menajerie, ci o resursă practică, rezistentă, potrivită pentru drumuri grele și climă aspră.

Al doilea indiciu a stat în pământ.

Dobrogea a avut o climă aridă, mai uscată și mai caldă decât vestul țării, chiar și iarna. Pentru un animal obișnuit cu regiuni dure, cu hrană puțină și apă rară, ținutul dintre Dunăre și mare nu a fost deloc de neimaginat.

Dar partea cu adevărat surprinzătoare a venit din săpături.

🦴 Cămile în Dobrogea, în jurul anului 1000

Cele mai vechi dovezi ale unor cămile pe teritoriul Dobrogei au fost mult mai vechi decât sosirea turcilor otomani aici.

Arheologii au descoperit oase de cămilă vechi de aproximativ 1000 de ani în două situri din județul Tulcea. La Dinogetia, în Garvăn, comuna Jijila, a fost găsit un os de falangă care a aparținut speciei Camelus bactrianus, adică specia de cămilă cu două cocoașe. Contextul arheologic a fost datat aproximativ între secolele IX-XII.

La Noviodunum, în Isaccea, într-un strat din secolul XI, a fost identificat și un fragment de metapod al speciei Camelus sp. Metapodul a fost un os lung al membrelor, aflat între zona încheieturii și degete, important pentru identificarea animalelor în arheozoologie.

Aceste informații au apărut în articolul de specialitate „Notă asupra descoperirii unor resturi de cămilă în Dobrogea (Agighiol, județul Tulcea)”.

Autorii au considerat că prezența timpurie a cămilei pe teritoriul actual al României a putut fi rezultatul migrațiilor unor populații venite din nord-estul Mării Negre. O altă explicație posibilă a fost legătura cu deplasarea caravanelor care uneau Orientul de Europa.

Iar aici povestea a devenit mai largă decât Dobrogea.

🏛️ Cămilele romanilor: transport, război și spectacole publice

În Europa Centrală și de Sud-Est, cămila a fost întâlnită încă din perioada romană.

A ajuns acolo mai ales odată cu extinderea Imperiului Roman și cu mutarea unor unități militare din provinciile Orientului Apropiat sau din Africa. În acele regiuni, cămila a fost un animal familiar, util și frecvent folosit.

Animalele acestea, originare din Asia Centrală sau din zone precum Africa de Nord, Peninsula Arabică și Asia de Vest, au fost introduse în Europa încă din epoca romană. Rolul lor a fost legat de transport, atât în scopuri militare, cât și civile.

Dar nu doar de transport.

Sursele au asociat cămilele și cu ludi, adică jocurile publice romane. Pentru a înţelege mai uşor, termenul poate fi tradus simplu: spectacole organizate pentru public, de la întreceri și reprezentații până la scene cu animale exotice, menite să impresioneze mulțimea.

A existat și ipoteza că, în perioade de lipsuri alimentare, cămilele au fost folosite pentru hrană. Un exemplu invocat a fost Banatul din secolul XIX, unde s-a întâmplat acest lucru.

🐪 Cele șase cămile de la Agighiol

Una dintre cele mai importante descoperiri a avut loc în 2008, în centrul localității Agighiol, județul Tulcea.

Cercetările au fost făcute pe o proprietate privată. Acolo a fost găsit un număr semnificativ de resturi de animale: 186 de fragmente în total.

Descoperirea a avut o greutate aparte, fiindcă până atunci în România au fost identificate doar două resturi arheologice ale acestei specii, ambele în situri din Dobrogea.

Oasele au fost datate cu carbon 14 în Franța. Pentru cei care nu au întâlnit des termenul, datarea cu carbon 14 a fost o metodă folosită pentru a estima vârsta resturilor organice, pe baza transformărilor radioactive ale carbonului din materia vie.

Rezultatele au plasat animalele la sfârșitul Evului Mediu românesc, cel mai probabil în secolele XVII-XVIII.

Evaluarea numărului minim de indivizi a arătat că resturile au provenit de la cel puțin șase cămile adulte. Identificarea s-a făcut pe baza a șase maxilare mai mult sau mai puțin întregi.

Animalele aveau peste 5 ani, deoarece dentiția lor era, în general, complet dezvoltată.

Autorii studiului au atras atenția asupra unui detaliu incomod: în siturile medievale din România au putut exista mult mai multe resturi de cămilă. Doar că interesul arheologilor pentru fauna provenită din săpături a rămas limitat.

Cu alte cuvinte, urmele au putut sta ani întregi în pământ sau în depozite, fără ca cineva să le întrebe cu adevărat ce poveste purtau.

🧭 Cămile în Dobrogea bulgărească

Mult mai cunoscută a devenit povestea unei ferme de cămile de la Duranlar, pe teritoriul Bulgariei.

Ea a fost relatată de dr. R. I. Călinescu în articolul „Cămilele de la Duranlar”, publicat în „Analele Dobrogei”.

Localitatea Duranlar, aflată lângă Kavarna, a fost descrisă ca un sat mic, ascuns într-o vâlcea largă, ferit astfel de vântul care bătea aproape permanent. Autorul a plasat satul în județul Caliacra, o regiune care a aparținut cândva de Dobrogea istorică.

Satul a devenit celebru datorită cămilelor bactriane, adică acele cămile cu două cocoașe, care trăiau acolo. Oamenii veneau la Duranlar ca într-un fel de pelerinaj. Se adunau mașini numeroase, unele mai luxoase, altele mai modeste, și apăreau persoane importante, uneori chiar miniștri.

Toți voiau să vadă ultimele cămile din Dobrogea.

👀 Ultimele cămile și stăpânul lor

Animalele îi aparțineau unui anume Zaharia Holevici, care lucra câteva hectare de pământ arabil în zonă.

Nu le ținea doar ca atracție. Le folosea în agricultură.

Vizitatorii au găsit cămilele pe un câmp acoperit de scaieți și mărăcini. Erau cinci animale: un mascul tânăr, un pui și trei femele. Una dintre femele a fost descrisă ca fiind bătrână și chioară.

Imaginea lor avea ceva aparte. Nu semănau cu animalele blânde dintr-un album pentru copii, ci cu niște supraviețuitoare ale unui drum lung, ajunse într-un colț de Dobroge unde lumea modernă venea să le privească înainte să dispară.

Articolul le descria ca masive, unele înalte, altele mai scunde pe picioare. Aveau câte o pernă de lână în partea de sus a picioarelor. Culoarea lor era cenușie-gălbuie. Gâtul lung se îndoia în sus, iar pe spate purtau două cocoașe.

Masculul era frumos și voinic. Cocoașele lui erau pline și stăteau ridicate, deși cea din față se apleca puțin spre dreapta. El îndeplinea, „de bine, de rău”, rolul de mascul pentru cele trei femele. Una dintre ele era chiar mama lui, iar celelalte erau rude apropiate.

Femela bătrână și chioară era legată la gât cu o frânghie de o femelă mai tânără. Cocoașele ei atârnau moi pe partea stângă.

Puiul de un an a fost descris ca fiind mare cât o lamă, frumos și sănătos. Stătea culcat pe pântece, cu picioarele strânse sub el. Animalele erau blânde, pășteau liniștit și îi priveau cu indiferență pe vizitatori.

Iar lângă ele se afla un turc cu fes tradițional pe cap, omul care le păzea. Prezența lui întărea senzația că scena nu se petrecea în Europa de lângă Marea Neagră, ci undeva în Asia.

🌵 Animale care au învățat să trăiască din aproape nimic

Cămilele de la Duranlar nu au fost animale pretențioase.

Se mulțumeau cu resturile de nutreț rămase de la celelalte animale domestice. Mâncau și scaieți de pe câmp, iar acest detaliu a explicat de ce au putut trăi într-un ținut uscat, ars vara de soare și bătut de vânt.

Descrierea veche spunea că, săptămâni întregi, cămilele se puteau hrăni doar cu buruieni uscate, ierburi scorojite, ierburi tăioase și ramuri pe jumătate uscate. La nevoie, se mulțumeau chiar și cu un coș vechi din nuiele împletite sau cu o rogojină.

Mărăcinii și spinii cei mai ascuțiți ai câmpurilor uscate nu le răneau gura.

Beau apă puțină și rar. Le ajutau roua și ierburile suculente, adică plantele care păstrau apă în țesuturile lor.

Adaptarea lor la Dobrogea nu a părut deloc întâmplătoare. Cămilele trăiau și în ținuturi mai reci decât Dobrogea, chiar și în Siberia. Acolo au fost folosite din vremuri foarte vechi ca animale de povară de către tătari, mongoli și chinezi.

De aceea, climatul dobrogean, uscat și mai cald decât în vestul țării, chiar și iarna, putea fi suportat foarte bine de aceste animale.

🚜 Mai bune la plug decât bivolii

În agricultură, cămilele au fost considerate mai bune decât bivolii.

Trăgeau mai bine la plug, aveau mai multă răbdare și rezistau mai mult. Pentru un proprietar care lucra pământul în Dobrogea, aceste calități au contat enorm.

Zaharia Holevici spunea că animalele erau bune și de mâncat, având carnea fragedă. Totuși, din cauza prețului foarte mare, 40.000 de lei bucata, nu puteau fi tratate ca animale de carne.

Erau prea valoroase ca să ajungă în farfurie.

▪ De ce au dispărut cămilele din Dobrogea

Ferma lui Holevici a avut cândva 25 de cămile.

Apoi numărul lor a scăzut treptat. Sfârșitul nu a venit dintr-o singură lovitură, ci printr-un proces mai lent și mai trist: consangvinitatea.

Termenul însemna împerecherea între rude apropiate. Autorul articolului a explicat cauza prin „împreunarea între rude apropiate și lipsa de împrospătare a sângelui”.

Fără animale noi aduse în grup, turma s-a slăbit de la o generație la alta. O specie care putea suporta frig, arșiță, foame și drumuri grele nu a reușit să supraviețuiască izolării.

Așa au dispărut ultimele cămile din Dobrogea.

Nu pentru că pământul nu le-a primit. Nu pentru că clima le-a respins. Ci pentru că lumea din jurul lor s-a micșorat până când nu a mai rămas destul sânge nou pentru viitor.

Iar undeva, între oasele de la Agighiol, fragmentele de la Dinogetia și Noviodunum și povestea ciudată a fermei de la Duranlar, Dobrogea a păstrat o imagine  greu de uitat: cămile cu două cocoașe, păscând printre scaieți, la marginea Europei, acolo unde istoria nu a mers niciodată pe un singur drum.