&&&

 Nu a vorbit până la patru ani. Nu un cuvânt. Părinții erau îngrijorați — poate era surd, poate era mut, poate era altceva. Medicii nu găseau nicio explicație. La patru ani, dintr-o dată, a rostit o propoziție completă — nu silabe, nu cuvinte răzlețe, ci o propoziție întreagă, formulată corect. Ca și cum ar fi așteptat să aibă ceva de spus înainte să deschidă gura. Restul vieții a vorbit — în versuri, în piese de teatru, în trilogii filosofice, în discursuri academice, în traduceri din Goethe pe care le considera mai bune decât originalul. Și la capătul vieții, comuniștii i-au interzis să vorbească: i-au luat catedra, l-au scos din Academie, i-au retras cărțile din biblioteci și i-au șters numele din manuale. A murit bibliotecar, cu dosare de manuscrise ascunse în sertare, cu 77 de poeme pe care nu avusese voie să le publice, și cu o singură frază care rezuma tot: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare."

Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai 1895 în Lăncrăm, un sat lângă Sebeș, județul Alba. Tatăl — Isidor Blaga, preot ortodox. Mama — Ana Moga. Un sat de deal transilvan, cu o biserică veche și cu tăceri lungi de iarnă care intră în oase. Blaga a spus mai târziu că tăcerea anilor de copilărie din Lăncrăm era „primul meu filosof." Poate de aceea nu vorbise — poate asculta.

A urmat Școala Primară Germană din Sebeș — în germană, nu în română. Liceul „Andrei Șaguna" din Brașov, unde preda unchiul lui, Iosif Blaga. La Brașov a scris primele versuri, a condus societatea literară a liceului. La Viena — Facultatea de Teologie și Filosofie, doctorat în 1920 cu o teză despre teoriile cunoașterii lui Bergson. Și la Berna — studii suplimentare, imersie în cultura germană, întâlnire cu filosofia lui Kant, Nietzsche, Simmel, Spengler. A adus din Germania altceva decât Maiorescu și Eminescu și Iorga — a adus un sistem.

Singurul sistem filosofic original din cultura română — Trilogia Cunoașterii, Trilogia Culturii, Trilogia Valorilor, Trilogia Cosmologică. Douăsprezece volume de filosofie sistematică, organizate în patru trilogii, cu concepte proprii — „matricea stilistică," „spațiul mioritic," „marele anonim," „cenzura transcendentă" — care nu reproduceau nicio filosofie occidentală și nu puteau fi reduse la nicio influență directă. Blaga construise ceva al lui. Și în paralel — poezia. „Poemele luminii" (1919), „Pașii profetului" (1921), „În marea trecere" (1924), „Lauda somnului" (1929), „La cumpăna apelor" (1933), „La curțile dorului" (1938), „Nebănuitele trepte" (1943). Șapte volume de versuri care defineau un univers poetic inconfundabil — nu romantic, nu simbolist, nu expresionist, ci blagian.

A fost diplomat — atașat cultural la Varșovia, Praga, Lisabona, Berna, Viena. A vorbit la radio, la universități, la academii. A intrat în Academia Română în 1937. Discursul de recepție — „Elogiul Satului Românesc" — este poate cel mai frumos discurs rostit vreodată în Academia Română: „A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie."

Și atunci a venit 1948. Reforma comunistă a învățământului. Blaga a fost convocat la un birou — i s-a propus să conducă Partidul Național Popular, un partid satelit al comuniștilor. Un post cu prestanță, cu salariu, cu funcție. A refuzat. Consecințele au venit imediat: eliminat de la catedra de Filosofia Culturii de la Universitatea din Cluj, exclus din Academia Română, cărțile trecute pe „Index" — lista lucrărilor interzise în biblioteci. Dintr-un profesor universitar la zenitul carierei, devenise în câteva zile un bibliotecar la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.

La biblioteca aceea, într-o cămăruță pe care o numea „Bârlogul lui Faust," a tradus din Goethe cel mai important Faust românesc. Când l-a terminat, a spus: „Păcat că nu mai trăiește Goethe să traducă Faust din românește, că ar ieși mai bine decât originalul de la 1800." Nu era aroganță — era convingerea unui traducător care se luptase cu textul până la capăt și știa exact ce reușise. A tradus și Nathan Înțeleptul de Lessing, și alte capodopere germane. Și a scris — în secret, în sertare — 77 de poeme pe care nu putea să le publice.

În 1956, la inițiativa lui Mircea Eliade — care era la Paris și înțelesese valoarea lui Blaga mai bine decât mulți din țară — Rosa del Conte și Basil Munteanu l-au propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Autoritățile comuniste nu au sprijinit candidatura — dimpotrivă, au sabotat-o cum au putut. Nu a primit Nobelul. Dar lista propunerilor, devenită publică decenii mai târziu, a confirmat că numele lui fusese acolo.

A murit pe 6 mai 1961, la Cluj, la 66 de ani, de neoplasm vertebral. Fiica lui, Dorli Blaga, a povestit mai târziu: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a școlilor și universităților, din manuale, din bibliotecile publice." Abia în 1962 — un an după moartea lui — opera sa a reintrat în circuitul public. Biblioteca Centrală Universitară din Cluj îi poartă astăzi numele. Teatrul Național din Cluj îi poartă numele. Bancnota de 200 de lei îi poartă chipul.

Și cele 77 de poeme pe care nu avusese voie să le publice — reunite în ciclul „Ecce tempus" — au apărut postum. Printre ele, una din cele mai frumoase poezii scrise vreodată în limba română, „Sufletul satului," care începe cu versul: „Copii, cu ochii mari și mici,/ sub streșini, iată ies pe drum./ Sufletul satului e-un fum/ Și toate sunt ca niștenimic."

Morala: Lucian Blaga nu a vorbit până la patru ani și a creat singurul sistem filosofic original din cultura română. A refuzat să conducă un partid comunist și a ajuns bibliotecar. A tradus Faust în cel mai frumos Faust românesc. A scris 77 de poeme pe care nu a avut voie să le publice și le-a lăsat în sertare. A murit interzis. A lăsat în urmă o operă pe care comunismul nu a putut să o distrugă — doar să o ascundă temporar. Câteodată misterul cel mai mare nu e ce se vede. E ce e acolo, în  sertare, așteptând.