S-a întâmplat în 11 aprilie 1970: La această dată, la Kennedy Space Center (Florida, SUA), a avut loc lansarea celei de-a treia misiuni umane a NASA, „Apollo 13”, dezvoltate cu intenția de a coborî pe Lună. Echipajul a fost constituit din:
-James A. Lovell, Jr. (4) - Comandant
-John L. Swigert (1) - Pilot al modulului de comandă
- Fred W. Haise, Jr. (1) - Pilor al modulului lunar
Numerele din parenteze indică numărul de zboruri spațiale la activ al fiecărei persoane până la această misiune inclusive. Ken Mattingly trebuia să fie pilotul modulului de comandă. După ce a fost expus la virusul rubeolei, de care era bolnav pilotul de rezervă al modulului lunar Charles Duke - și la care Mattingly nu era imun- el a fost înlocuit de Swigert cu două zile înainte de lansare. Mattingly nu a avut rubeolă, și a fost ulterior pilot al modulului de comandă al misiunii „Apollo 16”.
Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST. Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecțiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat pierderea oxigenului din ambele rezervoare ale modulului de serviciu și implicit pierderea alimentării cu energie electrică, care provenea de la pilele de combustie ce foloseau oxigen. Modulul de comandă a rămas în funcțiune pe baza bateriilor și a rezervorului propriu de oxigen, dar acestea trebuiau păstrate pentru ultimele ore ale misiunii, la aterizare. Echipajul a oprit modulul de comandă și a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ. În ciuda dificultăților cauzate de energia electrică limitată, frigul din cabină și rezerva scăzută de apă potabilă (pe parcursul misiunii, apa potabilă ar fi trebuit să provină ca produs secundar al funcționării pilelor de combustie), echipajul a ajuns în siguranță înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eșec reușit”. O transmisiune radio a lui Lovell, „Houston, we've had a problem” (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, citată greșit ca „Houston, we have a problem” (Houston, avem o problemă).
Misiunea „Apollo 13” urma să exploreze formațiunea Fra Mauro, de pe munții Fra Mauro, denumiți după craterul cu același nume și cu diametrul de 80 km aflat în ea. Este o zonă deluroasă de mare întindere despre care se crede că este compusă din materiale provenite din impactul ce a dus la formarea Mare Imbrium. Costul misiunii a fost de 4,4 miliarde de dolari. Următoarea misiune Apollo, Apollo 14, a reușit să ajungă la Fra Mauro. Misiunea a început cu o defecțiune mai puțin cunoscută: în timpul propulsării treptei a doua, motorul central s-a oprit cu două minute mai devreme din cauza unor oscilații pogo periculoase care ar fi dus la dezmembrarea treptei a doua. Motorul a suferit vibrații 68g la 16 hertzi, care au flexat cadrul de propulsie cu 76 mm. Cele patru motoare exterioare au funcționat o perioadă mai lungă de timp, pentru compensare, astfel încât astronava a ajuns pe orbita stabilită. Fluctuațiile presiunii din camera de propulsie au determinat un senzor să declanșeze oprirea motorului.Se mai văzuseră oscilații pogo mai reduse și la zborurile Titan și Saturn anterioare, dar la „Apollo 13” ele au fost amplificate de o interacțiune neașteptată cu cavitația turbopompei. Misiunile ulterioare au implementat modificări anti-pogo care erau la acea dată deja în dezvoltare. S-a adăugat un rezervor de heliu la linia de oxigen lichid a motorului central pentru a atenua oscilațiile de presiune și un sistem automat de oprire a propulsiei pentru siguranță. Valvele propulsoare ale tuturor celor cinci motoare J2 ale treptei a doua au fost simplificate.
În drumul spre Lună, la o distanță de 321.860 km de Pământ, rezervorul de oxigen numărul doi, unul din cele două rezervoare ale modulului de serviciu, a explodat. Centrul de control al misiunii ceruse echipajului să amestece conținutul rezervoarelor de oxigen și hidrogen, pentru a destratifica conținutul și a crește precizia instrumentelor de monitorizat cantitatea. Izolația de teflon avariată de pe firele ce alimentau motorul de amestecare al rezervorului de oxigen nr. 2 a condus la un scurtcircuit de la care s-a aprins izolația. Acest lucru a dus la creșterea rapidă a presiunii peste limita nominală de 7 MPa și rezervorul s-a spart. Cauza nu a fost cunoscută la acea vreme, iar echipajul a crezut inițial că modulul lunar s-ar fi ciocnit cu un meteorit. Defecțiunea a dus și la avarierea rezervorului numărul unu, sau a țevilor acestuia. Conținutul său s-a scurs de-a lungul următoarelor câteva ore, epuizând complet rezerva de oxigen a modulului de serviciu. Deoarece pilele electrice ale modulului de serviciu combinau oxigenul și hidrogenul pentru a genera electricitate și apă, acestea s-au oprit lăsând modulul de comandă funcționând pe bateria de rezervă, cu o capacitate limitată. Echipajul a fost forțat să închidă complet modulul de comandă și să utilizeze modulul lunar, încă atașat la modulele de comandă și serviciu, drept „barcă de salvare”. Aceasta era o procedură sugerată de o simulare anterioară de la antrenamente, dar care nu era considerată un scenariu probabil. Fără modulul lunar, accidentul ar fi fost cu siguranță fatal.
Avarierea lui Odyssey a făcut aselenizarea imposibilă. În schimb, s-a putut folosi gravitația Lunii pentru a asigura întoarcerea pe Pământ pe sistemul „praștie”. „Apollo 13” fusese inițial pe o traiectorie de întoarcere liberă, care ar fi avut ca rezultat automat întoarcerea pe Pământ fără pornirea vreunui motor, dar aselenizarea la Fra Mauro impunea părăsirea traiectoriei de întoarcere liberă de la începutul misiunii. Revenirea la traiectoria de întoarcere liberă necesita o modificare semnificativă care s-ar fi putut rezolva cu o ușoară aprindere a propulsoarelor modulului de serviciu, dar starea acestora era necunoscută. Din același motiv, nu s-a putut nici întoarce astronava direct spre Pământ. După îndelungi discuții, revenirea la traiectoria de întoarcere liberă s-a efectuat cu sistemul de propulsie pentru coborâre al modulului lunar, la câteva ore după accident. Motorul de coborâre a fost pornit din nou la două ore după pericynthion (cea mai mare apropiere de Lună) pentru accelerarea întoarcerii. Ulterior, a fost necesară o altă pornire de motor pentru corectarea traiectoriei.
Echipajul, personalul de sprijin și persoanele de la controlul misiunii a avut nevoie de ingeniozitate considerabilă în condiții de presiune extremă, pentru a asigura întoarcerea în siguranță. Multă lume a urmărit desfășurarea dramaticelor evenimente la televiziune. Întrucât se impuneau economii drastice a energiei electrice, nu s-au mai făcut transmisiuni TV în direct; comentatorii TV au utilizat modele și material de animație pentru ilustrare. Chiar și transmisiunile de voce erau dificile. Consumabilele modulului lunar aveau ca scop întreținerea a doi oameni timp de două zile, și nu trei oameni timp de patru zile. Oxigenul era cea mai puțin critică resursă deoarece modulul lunar avea suficient pentru represurizarea de după fiecare activitate extravehiculară. Spre deosebire de modulul de control, alimentat cu pilele de combustie care produceau apă ca produs secundar, modulul lunar era alimentat cu baterii cu argint-zinc astfel că energia electrică și mai ales apa erau resurse extrem de critice. Pentru a păstra în funcțiune mecanismele de menținere a vieții și sistemele de comunicație până la reintrarea în atmosferă, toate aparatele modulului lunar ce nu erau absolut necesare au fost oprite. O altă limitare gravă era hidroxidul de litiu (LiOH) pentru eliminarea dioxidului de carbon. Stocul intern de filtre cu LiOH al modulului lunar nu putea întreține echipajul până la întoarcerea sa, iar restul era stocat în treapta de coborâre, la care nu se putea ajunge. Modulul de comandă avea mai multe filtre care însă erau incompatibile ca formă cu cele folosite de modulul lunar. Controlul misiunii a improvizat o metodă de a folosi cartușele cubice ale modulului de comandă în modulul lunar prin aducerea aerului în acestea printr-un furtun de retur al unui costum spațial. Dispozitivul improvizat a fost denumit de astronauți „cutia poștală”.
Designul termic al navei a fost realizat pentru un nivel normal de alimentare cu energie, iar lipsa de energie a cauzat scăderea considerabilă a temperaturii interne. S-a produs condens în modulul de comandă, ceea ce a cauzat îngrijorare că s-ar putea defecta sistemele electrice la reactivarea lui. Până la urmă, aceasta nu a fost o problemă, în parte datorită sistemelor de siguranță instalate în modulul de comandă în urma incendiului din misiunea Apollo 1. Când Apollo 13 s-a apropiat de Pământ, echipajul a largat modulul de serviciu și l-au fotografiat pentru o viitoare analiză. Echipajul a raportat că panoul Sectorului 3 care conținea pilele de combustie, rezervoarele de hidrogen și oxigen, lipseau din modulul de serviciu. După abandonarea lui Aquarius, modulul de comandă Odyssey a aterizat în siguranță în Oceanul Pacific. Echipajul era în stare bună cu excepția lui Haise care suferea de o gravă infecție de tract urinar din cauza cantității insuficiente de apă. Pentru a evita modificarea traiectoriei navei, echipajul primise instrucțiuni să oprească temporar evacuarea de urină din navă. Din cauza unei neînțelegeri, echipajul a crezut că trebuie să stocheze urina pe durata întregului zbor.
Deși explozia a dus la renunțarea la misiune, aceasta s-a petrecut în drumul spre Lună, când modulul lunar era încă disponibil cu întreaga sa dotare de consumabile. Dacă explozia ar fi avut loc după aterizare sau pe drumul de întoarcere după abandonarea modulului lunar, echipajul nu ar fi supraviețuit. Explozia din misiunea Apollo 13 a condus la investigații îndelungate. Din registrele și jurnalele detaliate de fabricație, cauza defectării rezervorului a fost găsită a fi consecința unui lanț de evenimente nefericite. Misiunea Apollo 13 a fost denumită „un eșec reușit” deoarece astronauții au fost aduși înapoi, deși nu au reușit să aselenizeze și din cauza situației dificile depășite în cursul misiunii.
Echipajul și echipa operativă a misiunii Apollo 13 au primit Medalia Prezidențială a Libertății pentru acțiunile întreprinse în cadrul misiunii. Carcasa modulului de comandă a fost inițial expusă la Musée de l'Air et de l'Espace din Paris. Componentele interioare au fost scoase în timpul investigațiilor în urma accidentelor și reasamblate în BP-1102A, modulul de antrenament acvatic, și au fost expuse apoi la Muzeul de Istorie Naturală și Știință din Louisville, Kentucky, până în 2000. Modulul de comandă și componentele interne au fost reasamblate, iar Odyssey este astăzi expus la Kansas Cosmosphere and Space Center, Hutchinson, Kansas. Modulul lunar a fost distrus în atmosfera Pământului la 17 aprilie 1970, reintrarea sa în atmosferă fiind îndreptată spre zona de deasupra Oceanului Pacific pentru a reduce posibilitatea de contaminare radioactivă cauzată de un generator termoelectric cu izotopi radioactivi SNAP 27 aflat la bord. Dacă misiunea ar fi aselenizat, generatorul nuclear ar fi fost utilizat pentru alimentarea pachetului experimental de la suprafața lunară și ar fi fost lăsat pe Lună. Generatorul a supraviețuit reintrării în atmosferă (așa cum a fost proiectat) și a aterizat în Groapa Tonga. Deși va rămâne radioactiv timp de încă vreo două mii de ani, el nu pare să emane conținutul de 3,9 kg de plutoniu radioactiv. Casca costumului lunar al lui Jim Lovell se află la Muzeul Științei și Industriei din Chicago. Unele părți din evenimentele din jurul misiunii Apollo 13 au fost dramatizate în miniserialul din 1998 „From the Earth to the Moon” (De la Pământ la Lună), în episodul intitulat „We Interrupt This Program” („Întrerupem acest program”). Povestea este prezentată din punctul de vedere al reporterilor de televiziune concurând pentru relatarea misiunii.
Apollo 13, un film pe baza cărții Lost Moon (Luna pierdută), cartea lui Jim Lovell și Jeffrey Kluger despre eveniment, a fost lansat în 1995. Filmul a fost regizat de Ron Howard și i-a avut în rolurile principale pe Tom Hanks (Jim Lovell), Bill Paxton (Fred Haise), Kevin Bacon (Jack Swigert), Ed Harris (directorul de zbor Gene Kranz), Kathleen Quinlan (Marilyn Lovell) și Gary Sinise (Ken Mattingly). Gene Kranz, și alte persoane implicate în evenimente au declarat că filmul descrie evenimentele misiunii cu multă acuratețe, deși și-a permis mai multe licențe dramatice, și au fost observate câteva greșeli de ordin tehnic. Filmul este unul din multele care citează greșit faimoasul anunț al lui Lovell, „Houston, am avut o problemă”. Filmul a avut succes atât la public, cât și în rândurile criticilor, fiind nominalizat pentru mai multe Premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, cel mai bun actor în rol secundar (Harris) și cea mai bună actriță în rol secundar (Quinlan). Unele scene ale filmului s-au filmat în condiții reale de imponderabilitate, NASA permițând echipei de filmare accesul la avionul special de antrenament pentru astronauți care realizează starea de imponderabilitate timp de câteva zeci de secunde printr-o traiectorie parabolică. Jim Lovell a fost prezent pe platourile de filmare în calitate de consultant, dar și de actor: la finalul filmului apare în rolul căpitanului vasului de recuperare, nava de asalt amfibiu USS Iwo Jima LPH-2 (portretizată în film de nava-soră USS New Orleans LPH-11), Leland E. Kirkemo. Filmul a atras din nou atenția asupra istoriei programului Apollo și a misiunilor spațiale americane în general.
Surse:
Lovell, Jim; Kluger, Jeffrey (1994). Lost Moon: The Perilous Voyage of Apollo13. Houghton Mifflin
https://www.nasa.gov/mission_pages/apollo/missions/apollo13.html
https://www.space.com/17250-apollo-13-facts.html
https://airandspace.si.edu/explore-and-learn/topics/apollo/apollo-program/landing-missions/apollo13.cfm
https://www.rfi.ro/social-110712-pagina-de-istorie-misiune-spatiala-apollo-huston-problema
https://www.pmcommunity.ro/2012/09/apollo-13-succes-sau-esec/
https://evz.ro/apollo-13-un-esec-incununat-de-succes-891829.html
https://destepti.ro/misiunea-apollo-13-houston-am-avut-o-problema-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu