&&&

 DACIA GOȚILOR

Cateva note premergatoare: 

(1) Majoritatea surselor primare referitoare la succesiunea migratiei “barbare” pe teritoriul numit istoric Dacia este de origine romana (imperiul vestic pana la caderea lui) si bizantina. (2) Cautarile Germanicii-6mele bibliografice au fost facute in special in legatura cu cercetarea evolutiei religioase in regiune si mai putin din punct de vedere istoric-militar, social si antropologic. 

(3) Discutia despre limbile vorbite de aceste popoare si sintagma indo-europeana este referitoare (asa cum se si cuvine), numai ca referinta lingvistica, vezi aici clasificarea linvistica. 

(4) Notiuni ca “dacii liberi” si altele asemanatoare, care sunt absolute aberatii protocroniste, au fost schimbate cu numele triburilor respective, mentionand bineinteles legaturile lor cu locatiile geografice si afinitatile istorice. 

(5) Pentru o mai buna intelegere a diferentelor intre istoriografia relevanta si plastografia istorica propun o lecturare cel putin a prefatei Profesorului Neagu Djuvara in cartea “Tohomerius-Negru Voda”, editia Humanitas din 2009.

Despre “dacii liberi.” Important de mentionat este ca vorbim de doua triburi de origine dacica, care au existat dintotdeauna in afara Daciei romane. Majoritatea timpului, aceste triburi s-au aflat in conflict armat cu romanii si dupa parasirea teritoriului de catre Aurelian in anul 275 d.Hr., au continuat hartuirea romanilor, inclusiv populatia romano-daca, din fosta provincie romana. Cele doua triburi daco-getice, care au ramas intotdeauna in afara imperiului Roman, au fost Costobocii si Carpii.

Costoboci – Costobocii au fost un trib tracic situat în nordul Moldovei şi în Basarabia (între Prut şi Nistru) până în sudul Galiţiei (Polonia). Ei au locuit în zona Carpaţilor nordici şi au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi geto-dacice. Teritoriul ocupat de Costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanţilor sunt împărţite. Majoritatea cercetătorilor, printre care şi K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de Costoboci este cel de lângă râul Mureş şi pe cursul superior al Tisei, iar Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre. După G. Schutte existau două triburi diferite de Costoboci: costobocii transmontani şi alţii pe cursul Siretului, teorie admisă şi de Vasile Pârvan. Personal cred ca Parvan i-a confundat pe cei din valea Siretului cu Carpii. In timpul războaielor marcomanice din vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliati cu bastarnii si sarmaţii, traversează în 170 Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica. În deceniile următoare, locul lor este luat de triburile carpilor. Dupa navalirea Goţilor pe teritoriul Daciei, ei devin aliatii lor si se vor asimila total in aceasta federatie de triburi germanice.

Carpi – Carpii erau un trib dacic care trăia în Moldova, de la Munţii Carpaţi (despre care se crede că au moştenit numele de la carpi, care etimologic poate fi tradus prin cuvantul stancos) până la Nistru, cele mai multe situri arheologice găsindu-se în partea de vest a zonei . Carpii au devenit unul dintre cele mai mari pericole pentru provinciile Dunării de Jos; se presupune că ei au recucerit o parte din teritoriile provinciei romane Dacia după retragerea Aureliană. Ultima menţionare a fost a istoricului grec Zosimos în 381 sub numele de carpo-daci, scriind despre înfrângerea incursiunii acestora de către împăratul Theodosie I. Prezenţa carpilor este constantă la est de Carpaţi pe toată perioada de dominaţie romană în Dacia, unde au creat cultura arheologică Poieneşti-Zvorâştea, manifestându-se prin continuitatea de locuire a teritoriului şi schimburile între populaţiile carpice si locuitorii Daciei romane sau cu neamurile germanice. O parte a carpilor, mai ales din părţile sudice ale Moldovei, au fost strămutaţi în diferite părţi ale Imperiului. Istoricii moderni considera ca si Carpii, ca si Costobocii, au fost asimilati de Goţi si nu de Romani, asa cum s-a considerat pana in ultimul timp.

***

Goţii care locuiau în regiunea Vistulei inferioare, lângă Marea Baltică isi incep migratia spre est si sud est. Pe la anul 200 ei ajung în stepele din nordul Mării Negre şi ocupă în prima jumatate a secolului III şi teritoriul roman dintre Prut şi gura Niprului (ad Moesiam) cu cetatile Olbia (la gura Niprului) si Tyras, (la gura Nistrului). Prima incursiune a goţilor spre Dunăre a avut loc în anul 238. Din acest moment, neâncetat, timp de aproape 50 de ani, au jefuit zona cuprinsă între Dacia şi Grecia şi până în nordul Anatoliei.

Printre localitatile care le-au căzut victime s-a aflat şi cetatea Histria din Scythia Minor, situată în sudul Deltei Dunării, care a fost pradata si distrusă. În urma acestor atacuri, goţii se retrăgeau înspre nord.

În primăvara anului 250, s-a produs invazia sub comanda regelui Kniva, alături de care se aflau şi o serie de alte triburi, inclusiv aliatii carpi despre care am discutat mai sus.

O alta armată, condusa de Argaithus şi mai tarziu de Gunthericus, trece Dunărea de Jos şi intra în Dobrogea pentru ca ulterior să ajunga până la oraşul tracic Philippopolis (Plovdiv). Legatul roman al Moesiei, Trebonianus Gallus, i-a respins pe goţi la Novae (Şiştov), însă Kniva a continuat să înainteze până la Philippopolis pentru a face joncţiunea cu cealaltă armată gotică. Decius, care a devenit mai târziu împărat între 249 – 251, a reuşit să-i respingă pe carpii aliati ai gotilor, care insa operau in spatele lor, din Dacia romană, a încercat să depresurizeze fără succes şi Philippopolisul, însă a fost nevoit să se retragă în fortificaţia lui Trebonianus.

Oraşul asediat a cedat în vara anului 250. Următoarea confruntare dintre romani şi goţi a avut loc în vara anului 251, în care cad pe câmpul de luptă atât Decius, cât şi fiul său. Trebonianus a salvat cu greu resturile armatei, care l-a proclamat împărat (251 – 253), dar care a fost nevoit să-i lase pe goţi să plece cu o pradă bogată. O nouă invazie importantă a avut loc în 253, an în care guvernatorul Moesiei Inferior, Aemilianus, câştigă, după care devine împărat (253). În mod ciudat, victoriile lui Aemilianus nu i-au speriat pe goţi, neputând îmbunătăţi situaţia provinciilor romane din Balcani, şi mai mult, în anul următor, invazia goţilor a ajuns până la Salonic, producând mari pagube. Roma nu mai putea sa-i intimideze pe goti.

În timpul domniei imparatului Gallienus (260 – 268), când Imperiul Roman era slăbit de mai multi pretendenţi la tron, cea mai mare parte a Daciei a fost cucerita de goţi. Împaratul Aurelian (270 – 275), încercand restaurarea graniţelor imperiului, face o expeditie împotriva goţilor din Dacia, dar cu toata victoria repurtată asupra lor, in urma careia ia titlul de “Gothicus maximus” şi “Dacicus maximus“, el nu mai poate restabili ordinea de mai inainte in Dacia. Astfel, Aurelian incheie pace cu goţii, cedându-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman, cu indatorirea de a pazi limita dunareana (271). Asadar, gasim in Dacia urmatoarele triburi de goti: taifalii şi victoalii. Aşezările goţilor în Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova cu partea estică a Ţării Româneşti), in timp ce în partea centrală şi muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult colonizată şi romanizată în timpul guvernării romane, continua să locuiască populaţia daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor şi a administraţiei romane peste Dunăre (în Dacia Aurelia). Aceasta populatie daco-romană a ramas sub stapanire gotică.

Dupa asezare, goţii se împărţeau in vizigoţi (goţi apuseni, ramura tervingilor), care locuiau in campia rasariteana a Daciei si pe Nistru, si in ostrogoţi (goţi răsăriteni), care locuiau la est de Nistru. Prin contactul cu Imperiul Roman, printre goţi se propaga, mai ales la vizigotii din Dacia, creştinismul. Primul Germanicii-11episcop Wulfila (Ulfilas), care in 348 d.Hh. este silit sa se retraga cu o ceata de credinciosi peste Dunăre in Imperiul Roman din cauza persecutiilor din partea păgânilor, traduce Biblia în limba gotică. Alti propovaduitori ai crestinismului la goţi, intre care sunt cunoscuti Sfântul Nichita şi Sfântul Sava (gotul), au suferit martirajul in Dacia. Dar, cu toate persecutiile, creştinismul se răspândeşte, aşa că in curand cea mai mare parte a vizigoţilor devin crestini, deosebindu-se astfel tot mai mult de ostrogotii păgâni.

In Peninsula Balcanică, dar si in Dacia, vizigoţii au fost condusi de regele Athanaric. Sub regele Alaric ei au trecut in Italia, si de acolo (dupa moartea lui Alaric in 410), au trecut in Galia, fiind condusi de Ataulf, unde au infiintat un regat avand capitala la Tosola (415-507). In cele din urmă, ei au ocupat Spania, infiintand acolo un regat avand capitala la Toledo, unde s-au mentinut multa vreme sub Theodoric I şi Theodoric II, pana cand sunt infranti si supusi de arabi (711). Ostrogoţii au ramas sub stapanirea hunilor pana la moartea lui Attila (453). Dupa aceea, ei se ridica impreuna cu rudele lor, gepizii, şi iau in stapanire Dacia, ca federati ai Imperiului Roman. Ca de obicei, cine praseste Dacia ajunge capşunar in Spania.

Surse:

Bell-Fialkoff, Andrew, Editor, The Role of Migration in the History of the Eurasian Steppe: Sedentary Civilization vs. “Barbarian” and Nomad, New York: St. Martin’s Press. 2000.

Wolfram, Herwig; Thomas J. Dunlap, Translator, History of the Goths: New and completely revised from the second German edition, Los Angeles: University of California Press. 1988.