$$$

 

În dimineața de 22 martie 1975, în laboratoarele Institutului de Cercetări Chimico-Farmaceutice din București, când o echipă de 17 chimişti și farmaciști români - specialiști în sinteză organică, farmacologie, tehnologie farmaceutică - stătea în fața unei decizii care ar putea transforma România dintr-un simplu importator de antibiotice occidentale scumpe într-un producător de medicamente generice accesibile pentru întreaga populație, se purta o dezbatere științifică care nu ajungea în presă, nu era discutată public, dar ale cărei consecințe au salvat mii de vieți prin democratizarea accesului la tratamente antibiotice în următoarele două decenii.

Întrebarea era aparent simplă: continuăm să importăm antibiotice brevetate din Occident la prețuri prohibitive sau dezvoltăm capacitatea de a sintetiza și produce local antibiotice generice odată ce brevetele expiră?

Context: În 1975, România importa majoritatea antibioticelor moderne din Occident - penicilină semisintetică, cefalosporine, tetraciclină. Costul era uriaș. O cură de antibiotice putea costa echivalentul unui salariu lunar mediu. Spitalele raționalizau strict utilizarea. Mulți pacienți cu infecții tratabile mureau pentru că medicamentele erau prea scumpe sau indisponibile.

Problema fundamentală: Antibioticele erau protejate de brevete occidentale. Companiile farmaceutice - Pfizer, Eli Lilly, Merck - dețineau drepturile exclusive. România plătea prețuri de monopol pentru molecule descoperite cu decenii în urmă dar încă brevetate.

Dar existau excepții legale. Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale permitea "licențe obligatorii" în caz de criză de sănătate publică. Și permite producția generică odată ce brevetul expiră - de obicei după 20 de ani de la descoperire.

Soluția propusă: Dezvoltăm capacitate de sinteză chimică pentru antibioticele al căror brevet expiră sau pentru care putem invoca licență obligatorie. Nu inventăm molecule noi - copiem molecule existente folosind procese de sinteză proprii. Legal, odată ce brevetul expiră. Provocator, când brevetul e încă activ dar invocăm necesitate publică.

Șeful echipei de sinteză - chimist de 51 de ani cu doctorat de la Sorbona și 25 de ani experiență în chimie organică - argumenta: "Amoxicilina lui Beecham costă 300 lei per cură. Materia primă costă 15 lei. Restul e monopol brevetal. Dacă sintetizăm local, putem produce la 40 lei și tot avem profit. Democratizăm accesul. Salvăm vieți."

Contra-argumentele erau multiple: "E ilegal. Încălcăm brevete internaționale. Riscăm acțiuni legale." "E tehnic dificil. Sinteza antibioticelor necesită procese complexe, purificare riguroasă, control de calitate strict. Nu avem infrastructură." "E politic riscant. Companiile occidentale au influență. Pot bloca alte importuri. Pot presiona diplomatic."

Dar exista și argument moral puternic: Oameni mureau de infecții tratabile pentru că medicamentele erau prea scumpe. România avea datoria morală să producă medicamente accesibile pentru populație, chiar dacă asta contesta monopolul farmaceutic occidental.

În dimineața aceea de martie, echipa votă: 15 pentru dezvoltare capacitate sinteză antibiotice generice, 2 pentru continuarea importurilor exclusive. Recomandarea merge la Ministerul Sănătății: "Propunem Program Național de Producție Antibiotice - dezvoltare capacitate sinteză și producție locală antibiotice generice."

Ceaușescu aprobă entuziast. "Producem medicamente românești. Salvăm vieți și economisim valută."

Astfel începu saga antibioticelor românești. Între 1975 și 1980 - cinci ani de dezvoltare intensivă - România construi nu doar fabrici, ci un întreg ecosistem farmaceutic.

La Institutul de Chimie din Timișoara, echipe de chimişti dezvoltă procese de sinteză pentru penicilină semisintetică. Procesul clasic Fleming folosea fermentare - cultivai ciuperca Penicillium, extrageai penicilina naturală, o modificai chimic pentru variante semisintetice. Românii optimizează fiecare pas - tulpini de Penicillium mai productive, medii de cultură mai eficiente, procedee de purificare mai rapide.

La Fabrica de Antibiotice din Iași (construită special pentru program), instalează fermentatoare uriașe - cilindri de 10.000 litri unde ciuperca creștea în condiții controlate. Temperatura exactă, aerare precisă, nutrienți dozați. După 7 zile fermentare, extracția. Purificare prin cristalizare. Filtrare. Sterilizare. Procesul dura săptămâni dar producea tone de antibiotice.

Problema cea mai mare: Control de calitate. Antibioticele trebuiau să fie pure - contaminări pot ucide. Trebuiau să fie potente - concentrație exactă sau tratamentul eșuează. Trebuiau să fie sterile - bacterii în medicament înseamnă infecție în loc de tratament.

România investește masiv în laborator control calitate - cromatografie lichidă pentru verificare puritate, spectrometrie de masă pentru identificare moleculară, teste biologice pe bacterii pentru confirmare activitate antibiotică. Standard la nivel occidental.

În 1978, prima cură de Amoxicilină românească iese de pe linia de producție de la Iași. Teste arată: puritate 99.2% (standard internațional minim 98%), potență 950 mg/g (standard minim 900 mg/g), sterilitate confirmată. Echivalență cu produsul occidental demonstrată.

Prețul: 35 lei per cură - versus 300 lei pentru import occidental. Reducere de 90%.

Impactul: Spitalele pot trata de 10 ori mai mulți pacienți cu același buget. Medicii nu mai raționalizează antibioticele doar pentru cazuri extreme - pot trata orice infecție bacteriană. Mortalitatea de la infecții postoperatorii scade dramatic.

Producția se extinde rapid. Pe lângă Amoxicilină, România începe producție de: Ampicilină (similar Amoxicilină dar absorbție diferită), Cefalexină (cefalosporină de generație I pentru infecții rezistente la penicilină), Eritromicină (macrolid pentru pacienți alergici la penicilină), Tetraciclină (spectru larg pentru infecții diverse).

Până în 1985, România produce 12 tipuri diferite antibiotice, acoperind 80% din necesarul național. Importurile scad la produse ultra-specializate pe care România nu are capacitate să le sintetizeze.

Dar apar și probleme. Companiile farmaceutice occidentale protestează: "România încalcă brevete. Produce ilegal molecule protejate." România răspunde invocând Convenția de la Paris și criza de sănătate publică. Tensiuni diplomatice. Amenințări cu sancțiuni.

În 1982, Pfizer intentează proces internațional împotriva României pentru producția Ampicilinei (brevet Pfizer expira în 1983 dar România începuse producția în 1979). Cazul ajunge la arbitraj internațional. România argumentează necesitate publică. Câștigă parțial - tribunal recunoaște dreptul la licență obligatorie dar impune royalty redus către Pfizer.

Costul politic: România plătește milioane în royalty-uri și deteriorează relații cu industria farmaceutică occidentală. Dar costul e justificat prin vieți salvate și independență farmaceutică câștigată.

În 1989, căderea comunismului aduce liberalizare. Companii farmaceutice occidentale intră masiv pe piață. Oferă produse moderne - antibiotice generație nouă pe care România nu le produce. Marketing agresiv către medici. Fabrica de la Iași se privatizează, trece prin mai multe restructurări.

Astăzi, în 2024, Fabrica de Antibiotice din Iași încă funcționează - privatizată, modernizată, produce antibiotice generice dar și produse sub licență pentru companii occidentale. Nu mai e monopol național ci jucător pe piață competitivă.

Dar moștenirea programului din 1975 rămâne: România deține capacitate completă de sinteză și producție antibiotice. Are chimişti instruiți în procese complexe. Are infrastructură de control calitate. Are expertiza care permite producție locală când e necesar.

În 2020, când pandemia COVID-19 demonstra fragilitatea lanțurilor globale de aprovizionare farmaceutică, România putea produce antibiotice pentru infecțiile secundare fără dependență de import - capacitate dezvoltată 45 de ani înainte în laboratoarele din 1975.

Ironia: În 1975, când România începea producția antibiotice generice provocând furia companiilor occidentale, era considerată pirat farmaceutic. În 2024, producția de generice e considerată esențială pentru acces global la medicamente. India și China fac exact ce făcea România în '75 - produc generice accesibile provocând monopolurile brevetale.

România a fost înainte de timp. A invocat dreptul la sănătate publică versus profitul privat. A demonstrat că molecule de 20 de ani pot fi produse la fracțiune din prețul monopolist. A democratizat accesul la tratamente.

În martie 1975, când 17 chimişti votară pentru producție locală versus import scump, alegeau vieți salvate versus respectare strictă a brevetelor. Alegeau independență farmaceutică versus dependență de monopoluri occidentale. Alegeau provocarea status-quo-ului versus acceptarea lui.

Au avut dreptate? Tehnic - da, au produs antibiotice echivalente. Legal - zonă gri, au invocat excepții justificate. Moral - absolut, au salvat mii de vieți prin democratizarea accesului.

Astăzi, Amoxicilina costă 12 lei în farmacie. În 1975 costa 300 lei importată. Diferența e moștenirea programului care a forțat competiție, a demonstrat că producție locală e posibilă, a rupt monopolul.

Pentru că uneori, provocarea monopolurilor e necesară pentru binele public. În 1975, România a provocat Big Pharma. A plătit cost politic. Dar a câștigat independență farmaceutică și a salvat vieți.

Fabrica de la Iași stă ca monument al acestei provocări - nu perfect, nu imaculat, dar funcțional. Produce încă antibiotice. Angajează încă chimişti. Demonstrează încă că România poate sintetiza molecule complexe chiar dacă piața globală e dominată de giganți.

Și cunoștințele - de sinteză organică, de fermentare industrială, de control calitate farmaceutic - au migrat în industria farmaceutică românească care produce astăzi medicamente generice exportate în toată Europa.

Din laborator din 1975 unde 17 chimişti votau pentru provocare, până la fabricile moderne din 2024 care produc tone de antibiotice anual - e traseu de 50 de ani care demonstrează că independența tehnologică necesită curaj să provoace monopolurile, chiar când e inconfortabil, chiar când e contestat, chiar când costă politic.

Pentru că alternativa - dependență eternă de monopoluri străine care impun prețuri prohibitive - înseamnă moarte pentru cei care nu își permit tratamentul. Și asta e inacceptabil.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.