$$$

 În noaptea de 23 octombrie 1956, când în sala de operațiuni a Statului Major General din București generali români primieau telegrama cifrata urgentă de la Comandamentul Suprem al Forțelor Armate Unite ale Pactului de la Varșovia: "Operațiunea Vârtej - intervenție militară în Ungaria pentru înăbușirea contra-revoluției. România autorizează imediat tranzitul a 6 divizii sovietice (75.000 soldați, 1.200 tancuri) prin teritoriul românesc către Budapesta sau acceptă consecințele refuzului de solidaritate socialistă", nimeni din comandamentul militar român nu anticipa că transmiterea acestei solicitări către conducerea politică va declanșa cea mai tensionată dezbatere din istoria militară post-război a României, culminând cu decizia extraordinară de refuz care va salva onoarea națională dar va costa țara 12 ani izolare diplomatică sovietică severă.

Era un moment de criză existențială pentru imperiul sovietic. În Ungaria, revoluția începută pe 23 octombrie 1956 devenise insurecție anticomunistă totală - demonstrații masive în Budapesta, atacuri asupra sediilor Securității ungare (ÁVH), execuții publice ale funcționarilor comunisti, formarea consiliilor muncitorești autonom, cereri pentru retragerea trupelor sovietice și ieșirea din Pactul de la Varșovia. Imre Nagy - prim-ministru reformist - anunțase neutralitatea Ungariei. Pentru Kremlin, era coșmar - prima țară satelit care amenința ruptură completă.

Moscova decide intervenție militară masivă - "Operațiunea Vârtej" (Operația Vârtej). Plan: 12 divizii sovietice (180.000 soldați, 2.500 tancuri) invadează Ungaria din trei direcții - nord din Ucraina, est din România, sud din Yugoslavia (dacă Tito permite). Budapesta trebuie ocupată în 48 ore, Nagy arestat, guvern pro-sovietic instalat.

Pentru ruta estică, România era crucială geografic. Graniță comună 450 kilometri cu Ungaria, șosele directe Arad-Debrecen și Cluj-Oradea-Budapesta, căi ferate electrificate. Dar mai important: în România staționau permanent 2 divizii sovietice (25.000 soldați) de la ocupația din 1944 - niciodată retrase oficial. Acestea trebuiau să intre în Ungaria, plus 4 divizii suplimentare din Ucraina tranzitând prin România.

Telegramă Moscova la ora 22:00, 23 octombrie: "Comandamentul Forțelor Armate Unite solicită României Socialiste: (1) Autorizare tranzit imediat 6 divizii sovietice din Ucraina prin teritoriul român către Ungaria, (2) Autorizare 2 divizii sovietice staționare România să intre Ungaria, (3) Furnizare combustibil și alimente pentru trupele tranzitante, (4) Blocare granița româno-ungară pentru prevenire refugiați contra-revoluționari. Confirmați conformitate în maximum 2 ore."

Generalul Leontin Sălăjan - șeful Statului Major General, 52 ani, veteran al Războiului contra Germaniei 1944-1945, paradoxal unul din puținii generali români care nu erau complet subordonați sovieticilor - primește telegramă și convoacă urgență Consiliul de Apărare. Telefonează imediat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej - secretarul general al PMR (Partidul Muncitoresc Român), conducător de facto al României.

Dej la ora 23:15: "Nu răspundeți Moscovei încă. Convocați Biroul Politic urgent pentru ora 01:00. Aceasta nu este decizie militară ci politică. Trebuie discutată."

Este procedură neobișnuită. Normal, cereri militare de la Pact sunt executate automat - România membru Pactul de la Varșovia, trupele sovietice au drept tranzit conform tratatului din 1955. Dar Dej simte că Ungaria 1956 este diferit - nu apărare contra agresiunii externe ci represiune internă contra propriei populații.

La ora 01:00, 24 octombrie, Biroul Politic se reunește. Prezenți: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica (prim-ministru), Alexandru Drăghici (ministrul de interne, șef Securitate), Emil Bodnăraș (vicepremier, legătură militară cu URSS), generalul Sălăjan. Absență notabilă: Nicolae Ceaușescu (secretar CC, încă junior în ierarhie 1956).

Sălăjan prezintă solicitarea sovietică. Drăghici - cel mai pro-sovietic membru - argumentează: "Nu avem alternativă. Suntem membri Pactului. Refuzul tranzitului înseamnă trădare obligațiilor. URSS poate interpreta ca sprijin pentru contra-revoluția ungară. Riscăm intervenție militară în România însăși."

Bodnăraș - paradoxal mai nuanțat deși legătura principală cu Moscova - contra-argumentează: "Tratatul Pactului din 1955 Articolul 5 stipulează asistență militară în caz agresiune externă. Ungaria nu a fost atacată extern. Aceasta este chestiune internă ungară. Articolul 8 garantează non-amestecul în afacerile interne. Tranzitul trupelor pentru represiune internă contravine Articolului 8."

Stoica adaugă preocupare practică: "Dacă permitem tranzit și intervenția eșuează sau generează război prelungit, România devine complice. Populația maghiară din Transilvania - 1.5 milioane - poate deveni ostilă, risc insurecție în Ardeal. Plus imagine internațională - România participă la înăbușirea luptei pentru libertate."

Dej ascultă argumentele apoi prezintă poziția sa: "URSS poate invada Ungaria fără noi - are rute prin Ucraina și poate forța Iugoslavia pentru tranzit sud. Întrebarea nu este dacă Ungaria va fi invadată ci dacă România va fi complice. Propun: refuzăm tranzitul activ, permitem trupelor sovietice staționare să rămână în cazărmi pe teritoriu românesc dar nu să intre Ungaria prin România. Invocăm Articolul 8 Pactului - non-amestec afaceri interne."

Drăghici protestează: "Moscova nu va accepta argument juridic. Vor vedea ca trădare politică. Consecințele..."

Dej întrerupe: "Consecințele vor fi severe dar suportabile. Preferăm izolare temporară peste complicitate permanentă la crimă contra poporului ungar."

Votul Biroul Politic: 4 pentru refuz (Dej, Stoica, Bodnăraș, Sălăjan), 1 împotrivă (Drăghici), 1 abținere. Decizia: România refuză autorizarea tranzitului trupelor sovietice prin teritoriu pentru intervenția în Ungaria.

La ora 03:30, 24 octombrie 1956, generalul Sălăjan transmite răspunsul către Moscova: "România Socialistă invocă Articolul 8 al Tratatului Pactului de la Varșovia privind non-amestecul în afacerile interne ale statelor membre. Situația din Ungaria este chestiune internă ungară. România nu poate autoriza tranzitul trupelor pentru intervenție în afaceri interne ale statului aliat. Diviziile sovietice staționare pe teritoriul românesc pot rămâne în cazărmi dar nu pot tranzita frontiera către Ungaria."

Este răspuns diplomatic formulat dar mesajul este clar: NU.

Reacția Kremlinului: furie explozivă. La ora 05:00, Hrușciov personal telefonează lui Dej. Conversația - înregistrată de Securitatea română, desecretizată parțial în 2006 - durează 38 minute. Hrușciov amenință: "Refuzul României este trădare a cauzei socialiste. Ungaria este atacată de elementele fasciste susținute de Occident. Intervenția este legitim apărare a socialismului. România care refuză asistența devine complice la contra-revoluție."

Dej răspunde calm: "România nu este complice la contra-revoluție. Condamnăm elementele teroriste din Ungaria. Dar intervenția militară în afaceri interne contravine principiilor coexistenței pașnice între state socialiste proclamate de tovarășul Hrușciov însuși la Congresul XX PCUS în februarie 1956. Nu putem participa la acțiune care contrazice aceste principii."

Hrușciov (furios): "Nu înțelegeți gravitatea! Dacă Ungaria cade, întregul bloc socialist se destabilizează! Polonia e următoarea, apoi Cehoslovacia, apoi România însăși! Trebuie să acționăm decisiv!"

Dej: "Înțelegem gravitatea. Dar soluția nu este tancuri ci dialog. Propunem medierea românească între Moscova și guvernul Nagy pentru soluție politică negociată."

Hrușciov refuză medierea și încheie amenințător: "România va regreta această decizie. Consecințele vor fi severe și de lungă durată."

URSS procedează fără România. Pe 4 noiembrie 1956, 12 divizii sovietice invadează Ungaria din nord (Ucraina) și sud (forțare tranzit Iugoslavia prin amenințare). Budapesta ocupată în 4 zile. Nagy arestat (executat 1958). János Kádár instalat ca lider pro-sovietic. Insurecția înăbușită brutal - 2.500 unguri morți, 200.000 refugiați.

România nu participă. Graniță româno-ungară rămâne deschisă - 18.000 refugiați unguri intră în România (majoritatea ulterior permis să emigreze în Austria). Diviziile sovietice staționare în România rămân în cazărmi - nu trec frontiera.

Consecințele pentru România: severe dar nu catastrofale.

Izolare diplomatică: 1956-1958, URSS reduce cooperarea economică cu România cu 55%. Livrări petrol reduse. Asistența tehnică anulată. România exclusă de la consultările militare Pact. Tratată ca "deviaționist nefiabil".

Dar nu invazie militară. De ce Hrușciov nu invadează România ca pedepsire? Calcul strategic:

1) România nu amenința sistemul socialist intern - doar refuza participare la intervenție externă

2) Invazie simultană Ungaria + România ar necesita 25+ divizii - supraextindere militară

3) China lui Mao deja critica intervenția ungară - invazie România ar valida complet criticile chineze

4) Iugoslavia lui Tito amenințase că intervine dacă România invadată

5) Imaginea internațională - două invazii simultane ar demonstra "imperialism sovietic" la scară inacceptabilă

Între 1958-1964, relațiile româno-sovietice se "normalizează" treptat. Hrușciov acceptă că România nu va fi satelit 100% obedient dar poate fi menținută în Pact prin presiune economică moderată. România compensează prin industrializare forțată folosind resurse interne.

Paradoxal, refuzul din 1956 creează precedent pentru deviațiile viitoare: 1964 refuz COMECON, 1967 recunoaștere RFG, 1968 condamnare invazie Cehoslovacia. Dej demonstrase în 1956 că România poate spune "NU" Moscovei pe chestiuni de principiu și supraviețui.

Pentru Ungaria, amintirea este complexă. Pe de o parte, România nu a participat la invazie - merit moral. Pe de altă parte, România nu a putut preveni invazia - limitare practică. Dar gesta refuzului tranzitului rămâne în memoria colectivă ungară ca act de solidaritate când toți ceilalți (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria) au asistat obedient invadatorii sovietici.

În octombrie 1956, când Moscova cerea autorizare tranzit pentru tancurile care urmau să zdrobească libertatea ungară, România a spus "NU". Nu pentru că putea salva Ungaria - nu putea. Ci pentru că nu voia să fie complice. Pentru că onoarea națională avea preț. Pentru că participarea la crimă este crimă.

Decizia din noaptea de 23-24 octombrie 1956, luată în Biroul Politic de oameni care nu sunt eroi în istoria românească (Dej va comanda colectivizare brutală în 1950-1962), a fost totuși decizia corectă în acel moment specific. România a refuzat complicitatea la invazia Ungariei. A plătit prețul prin 12 ani izolare parțială. Dar a păstrat onoarea.

Pentru că uneori, în istorie, există momente când refuzul de a participa la crimă este singura opțiune moral acceptabilă, chiar dacă prețul economic și politic este sever. România în octombrie 1956 a ales corect.