$$$

 A trăit 30 de ani, a scris o singură carte și a murit înainte ca lumea să o înțeleagă

Emily Brontë avea doar trei ani când mama ei a murit, iar copilăria ei, începută la 30 iulie 1818 în Thornton, Anglia, s-a desfășurat într-un decor aspru și izolat, în casa parohială din Haworth, Yorkshire, unde, sub autoritatea severă a tatălui lor, cei șase copii Brontë au crescut la marginea unor întinderi sălbatice de landă, bătute de vânturi necruțătoare, unde cerul părea mereu în mișcare, iar pământul respira o frumusețe crudă și neliniștitoare.

Pentru mulți copii, un asemenea loc ar fi fost sinonim cu singurătatea, însă pentru Emily a fost magie pură, pentru că, într-o epocă victoriană în care fetele erau educate să fie docile, politicoase și preocupate de lucruri mărunte, ea cutreiera ore întregi landele, uneori chiar și în mijlocul furtunilor, cu părul negru fluturând în vânt, observând păsările de pradă, simțind pământul sub pași și lăsând sălbăticia locului să i se imprime adânc în suflet.

Împreună cu frații și surorile ei, Emily a creat în casa parohială lumi imaginare vaste, scriind cărți minuscule, cu litere aproape invizibile, pline de povești despre pasiune, război, rebeliune și forțe care sfidau ordinea lumii, iar copiii Brontë, extrem de talentați și complet izolați de societatea obișnuită, au crescut într-un univers interior mult mai intens decât realitatea din jur.

Pe măsură ce au devenit adulți, Charlotte și Anne au încercat să se adapteze lumii, lucrând ca guvernante și profesoare, suportând munci umilitoare pentru a-și câștiga existența, însă Emily a încercat această viață doar o singură dată, timp de trei luni, înainte de a fugi înapoi acasă, incapabilă să trăiască departe de Haworth și de landele care îi erau esență.

Nu a mai plecat niciodată.

Emily iubea singurătatea, era stângace cu străinii, tăcută în contexte sociale și se simțea cu adevărat vie doar acasă, unde își împărțea zilele între treburile gospodărești, plimbările pe landă și scris, mai ales poezii întunecate despre natură, moarte și independența neîmblânzită a spiritului, scriind nu pentru publicare sau faimă, ci pentru că ceva adânc în ea cerea să fie spus.

În anii 1840, Charlotte a descoperit poeziile lui Emily și a fost uluită de forța lor, convingându-le pe Emily și Anne să publice un volum comun sub pseudonime masculine, Currer, Ellis și Acton Bell, într-o vreme în care scriitoarele erau privite cu suspiciune sau dispreț, iar cartea s-a vândut de doar două ori.

Emily a continuat să scrie.

În 1847, a terminat singurul ei roman, La răscruce de vânturi, povestea lui Heathcliff, un orfan întunecat adus pe o moșie din Yorkshire, și a iubirii sale obsesive și distructive pentru Catherine Earnshaw, o poveste gotică despre răzbunare, pasiune și fantome care bântuie landele, lipsită de eroi blânzi și de eroine virtuoase, plină de gelozie, cruzime, dorință și o iubire atât de puternică încât sfidează moartea.

Publicat sub numele Ellis Bell, romanul a șocat cititorii epocii victoriene, criticii numindu-l brutal, grosolan și imoral, incapabili să accepte un personaj masculin atât de violent și o femeie atât de sălbatică și egoistă, iar unii au presupus chiar că doar un bărbat ar fi putut scrie o carte atât de dură.

Nimeni nu a înțeles ce crease Emily.

Pe ea nu a interesat-o.

Scrisese adevărul așa cum îl vedea, că iubirea nu este întotdeauna blândă, că oamenii sunt contradictorii și că pasiunea poate distruge la fel de ușor pe cât poate mântui.

Nu a apucat să vadă recunoașterea.

În septembrie 1848, fratele ei Branwell a murit, răpus de alcool și opiu, iar la scurt timp Emily s-a îmbolnăvit de tuberculoză, refuzând orice ajutor medical, continuând să muncească, să iasă afară și să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, până când, pe 19 decembrie 1848, s-a prăbușit și a murit în aceeași zi, la doar 30 de ani.

Romanul ei era aproape uitat.

Ani la rând, La răscruce de vânturi a fost considerat prea straniu, prea violent, prea neliniștitor, însă, treptat, cititorii au început să înțeleagă că Emily scrisese ceva profund adevărat, o iubire lipsită de sentimentalism, personaje umane, defecte, o natură care devine personaj și o pasiune care nu se supune nici timpului, nici morții.

Astăzi, romanul este considerat una dintre cele mai mari povești de dragoste din toate timpurile, studiat în universități, adaptat în filme, piese de teatru și opere, iar Emily Brontë, femeia tăcută care a trăit în umbră și a scris o singură carte, este recunoscută drept un geniu al literaturii universale.

A trăit 30 de ani.

A scris o singură carte.

A fost suficient pentru nemurire.

#EmilyBrontë

#LaRăscruceDeVânturi

#LiteraturăClasică

#IstorieLiterară

#IubireTragică

#CărțiCareDurează

Crezi că lumea este capabilă să recunoască adevăratul geniu în timpul vieții sau are nevoie, inevitabil, de decenii de tăcere și moarte pentru a-l înțelege?