$$$

 În dimineața de 12 mai 1984, la kilometrul 47 al viitorului Canal Dunăre-Marea Neagră, muncitorul Vasile Tudose, un bărbat de 35 de ani din Galați care fusese "voluntar" trimis pe șantier cu trei luni înainte, stătea pe marginea excavației de 30 de metri adâncime și privea cum excavatorul gigantic - un monstru rusesc de 180 de tone - săpa în argila roșie a Dobrogei.

"Fii atent la pereți când sapă", îi spusese maistrul dimineață. "Argila se destabilizează rapid. Dacă vezi fisuri, fugi imediat. Prăbușirile iau totul în cale."

Vasile făcea parte din "Brigada 14" - 200 de muncitori responsabili cu săparea și consolidarea a 2 kilometri de canal între Poarta Albă și Năvodari. Nu era primul canal Dunăre-Marea Neagră - acela fusese început în 1949 cu prizonieri politici și abandonat în 1953 după moartea lui Stalin, lăsând osemintele a 100.000 de deținuți îngropate în fundația neterminată.

Dar acesta era altul. Ceaușescu îl vroia terminat în 1984 pentru a demonstra că România poate finaliza ceea ce Stalin nu reușise. Ordinele erau clare: "64 de kilometri canal, 7 metri adâncime, 90 de metri lățime. Termen: 5 ani. Cost: nelimitat. Victime: neînregistrate oficial."

La ora 09:30, excavatorul ajunge la adâncime 28 metri. Vasile și echipa lui - 15 muncitori - coboară în excavație pentru a începe instalarea cofrajului de beton care va preveni prăbușirea pereților. Temperatura în groapa de excavație: 42 de grade Celsius în soarele de mai al Dobrogei.

Maistrul Constantin Dobre, 52 de ani, veteran al șantierelor mari din Porțile de Fier și Cernavodă, coordonează operațiunea: "Echipa unu, instalați șinele pentru cofraje! Echipa doi, pregătiți betonul! Echipa trei, verificați stabilitatea pereților!"

Vasile face parte din echipa trei. Urcă pe scara metalică prinsă de peretele de argila pentru a verifica fisurile. La 15 metri înălțime, observă ceva îngrijorător - o crăpătură orizontală de 3 metri lungime, lățime 2 centimetri, adâncime necunoscută.

Coboară rapid. "Maistrul, avem fisură mare la peretele nord, nivel 15 metri!"

Maistrul urcă să verifice. Revine în cinci minute. "E ok, doar decompresie de la excavare. Continuați lucrul."

La ora 11:45, în timp ce echipa doi toarnă betonul pentru primul segment de cofraj, pământul tremură. Nu cutremur - prăbușire. Peretele nord al excavației - 200 de tone argila și piatră - se desprinde și cade în groapa de 30 de metri.

Vasile, care lucra la peretele sud, vede masa de pământ căzând peste echipa unu - 8 muncitori care instalau șinele exact sub zona prăbușirii. În 4 secunde, toți dispăruți sub argila roșie.

Maistrul Dobre urlă: "Evacuare imediată! Toată lumea afară din excavație! Acum!"

Vasile și ceilalți 7 supraviețuitori din echipa sa urcă pe scări cât pot de repede. În timp ce urcă, aud al doilea zgomot - peretele sud începe să cedeze. Ultimii doi muncitori care urcau scara sunt prinși de avalanșa de argila. Căzuți înapoi în groapa care devine mormântul lor.

Sus, pe marginea excavației, maistorul face rapid calculul: din 15 muncitori coborâți, 7 ieșiți, 8 morți sau prinși. "Echipa de salvare, pregătiți excavatorul mic pentru căutare! Echipa medicală, veniți aici!"

Vasile privește în jos la groapa acum parțial umplută cu argila prăbușită. Undeva sub cele 200 de tone de pământ sunt colegii lui - Marin care avea trei copii acasă, Gheorghe care urma să se căsătorească peste o lună, Ionel care împlinea 22 de ani mâine.

Căutările durează șase ore. Găsesc 3 muncitori vii, grav răniți - picioare fracturate, coaste rupte, unul cu colapsul pulmonar. Ceilalți 5 morți - asfixiați sub tone de argila înainte să poată fi extrași.

Seara, în baraca de lemn unde dormeau 40 de muncitori, Vasile scrie acasă: "Soție dragă, sunt bine. Lucrul e greu dar mâncarea e ok. Spune copiilor că tata se întoarce curând." Nu menționa cei cinci morți. Nu menționa că peste trei zile va trebui să coboare din nou în aceeași excavație să termine cofrajul pe care colegii săi nu l-au putut termina.

În cinci ani pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, Vasile Tudose a văzut 23 de muncitori murind - opt în prăbușiri de excavații, patru electrocutați lucrând pe instalații neizolate, cinci în accidente cu utilajele grele, trei înecați când o conductă subterană a cedat și a inundat un șanț de excavație în 40 de secunde, trei de epuizare termică lucrând la 45 de grade fără apă suficientă.

Statisticile oficiale spun "120 de victime pe tot șantierul între 1976-1984". Muncitorii care au lucrat acolo vorbesc de mii.

"Nimeni nu conta exact", avea să spună Vasile în 2018, la 69 de ani, când un istoric îl intervieva pentru o carte despre canal. "Lucrai pe 64 de kilometri simultan. Sute de puncte de excavație. Zeci de mii de muncitori rotați constant. Cine ținea evidența exactă? Morai într-o prăbușire, te înmormântau acasă în sat, venia altul în locul tău. Cifra de 120 e o insultă la memoria celor morți acolo."

Maistrul Constantin Dobre, care coordona sectorul kilometrului 47, supraviețui canalului dar își pierduse auzul într-o ureche de la exploziile continue și dezvoltase silicoza pulmonară de la praful de beton inhalat cinci ani. "Am condus excavații unde am îngropat oameni", spunea el în 2010, cu doi ani înainte să moară de cancer pulmonar. "Prăbușirea pereților era constantă. Argilă Dobrogea instabilă, nivelul pânzei freatice neprevăzut, excavări prea rapide fără consolidare adecvată. Dar termenul era 1984, Ceaușescu venea la inaugurare. Omoram oameni pentru deadline politic."

Inginerul șef de pe sector, Mircea Popovici, 45 de ani în 1984, refuza să semneze autorizațiile de lucru pentru excavații nesigure. A fost înlocuit în martie 1982 cu un inginer mai "cooperant". Popovici a fost transferat la o uzină din Reșița unde a lucrat până la pensie. "Nu puteam semna condamnări la moarte", spunea el în 2015. "Știam că fiecare excavație sub 25 de metri fără consolidare prealabilă înseamnă risc de prăbușire de 40%. Dar programul cerea 500 de metri excavați pe lună. Consolidarea încetinea la 300 de metri. Soluția regimului: elimină consolidarea, accelerează excavarea, acceptă victimele."

În mai 1984, când Ceaușescu inaugura Canalul Dunăre-Marea Neagră, Vasile Tudose era încă pe șantier - se lucra la finisări și consolidări pe care inaugurarea oficială le ignora. Văzu la televizorul din baracă imagini cu dictatorul pe nava care traversa canalul, vorbind despre "triumful titanilor" și "eroismul constructorilor socialiști".

Nu văzu nici o referință la morți. Nici o comemorare. Nici măcar cifra oficială de 120. Doar triumfalism despre "cel mai mare proiect de infrastructură din România modernă finalizat înainte de termen".

Vasile nu știa în 1984 că canalul va fi un eșec economic - costul de 2 miliarde dolari (dublu bugetul inițial) nu va fi recuperat niciodată, traficul de nave va fi doar 30% din capacitatea proiectată, întreținerea va costa mai mult decât veniturile generate. Nu știa că sacrificiul colegilor săi va fi pentru un proiect care va funcționa sub potențial întreg.

Știa doar că prietenii lui erau morți pentru un canal pe care Ceaușescu îl vroia pe hartă să demonstreze că poate finalizare ceea ce Stalin abandonase.

Astăzi, vase de marfă trec prin Canalul Dunăre-Marea Neagră. Turiști fac croaziere pe apă. Bărci de agrement navighează vara. Nimeni nu vorbește despre costul uman.

Sub fiecare kilometru, la fiecare ecluză, sunt morminte nemarcate. Muncitori de 22-40 de ani care au murit în prăbușiri de excavații, electrocutați, strivit de utilaje, înecați în inundații accidentale. Statisticile oficiale spun 120. Muncitorii supraviețuitori spun mii.

În mai 1984, pe marginea excavației de la kilometrul 47, Vasile Tudose a învățat că monumentele pot fi construite pe oseminte, că triumful infrastructurii poate ascunde genocid industrial, că posteritatea amintește canalul dar uită pe cei care l-au excavat cu viețile lor.

Canalul Dunăre-Marea Neagră funcționează de 40 de ani. Dar pentru muncitorii care l-au construit, rămâne pentru totdeauna șantierul unde prietenii lor au murit ca în război, în timpul păcii, pentru un proiect de prestigiu care a devenit comerț de mărfuri și croaziere turistice.

Paradoxul e complet: Ceaușescu construise canalul pentru a demonstra superioritate față de Stalin și Occident. Canalul a funcționat sub capacitate economic toată perioada comunistă. A devenit profitabil abia după 2007 când România a intrat în UE și traficul fluvial s-a triplat - exact ceea ce Ceaușescu ar fi urât să vadă, capitalismul făcând profitabil ceea ce socialismul construise neprofitabil.

Dar sub statistica traficului de 20 milioane tone anual, sub veniturile din taxe de tranzit, sub croazierele turistice Delta Dunării, rămân poveștile neștiute - muncitori de 35 de ani care au săpat în argila instabilă Dobrogei, au instalat cofraje fără echipament de siguranță, au murit în prăbușiri și accidente, și nu au văzut niciodată canalul finalizat pe care astăzi îl folosește comerțul european.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.