$$$

 - Când scrii un nume pe pomelnic... știi ce se întâmplă mai departe?

  Când scrii un nume pe pomelnic, pare că nu faci mare lucru. O bucățică de hârtie, un pix, câteva nume scrise în grabă înainte să înceapă slujba. Dar, în clipa aceea, tu iei pe cineva din grija ta și îl pui, fără să-ți dai seama, în grija directă a lui Hristos.

  La Proscomidie, preotul nu vede doar litere. Vede oameni. Pentru fiecare nume – Maria, Ion, Andrei, „soția”, „copiii”, „cei din neamul meu” – el ia cu o suliță liturgică, numită copia, o fărâmă mică de pâine, mirida, și o așază pe disc, lângă Agneț, pâinea care va deveni Trupul lui Hristos. Acolo, pe acel disc mic, se adună încet-încet o lume întreagă: vii și adormiți, sănătoși și bolnavi, apropiați și oameni cu care poate nu mai vorbești, dar pe care ai avut curajul să-i treci pe foaie.

  E o imagine pe care nu o vedem, dar care, dacă ne-am gândi o clipă la ea, ne-ar rupe inima: toată familia ta, toți prietenii tăi, toți cei pentru care plângi noaptea sunt „strânși” în jurul lui Hristos sub forma acelor firimituri de pâine. Numele lor nu plutesc undeva în aer, nu se pierd într-o listă; sunt puse, în chip tainic, lângă Trupul Domnului.

  Adevărata cutremurare vine însă la sfârșitul Liturghiei. După ce credincioșii s-au împărtășit, preotul se apropie din nou de disc. Ia toate aceste părticele, una câte una, și le lasă să cadă în Potir, în Sfântul Sânge. În timp ce le varsă, spune încet: „Spală, Doamne, păcatele tuturor celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinților Tăi.” Gândește-te: numele pe care tu le-ai scris în câteva secunde sunt, acum, cufundate în baia Sângelui lui Hristos, pentru iertarea păcatelor lor.

  Unii dintre cei trecuți acolo nu mai pot rosti nicio rugăciune. Poate sunt departe de Biserică, poate sunt bolnavi, poate sunt deja adormiți de mulți ani. Dar, duminică de duminică, Liturghie după Liturghie, numele lor ajunge din nou și din nou în Sfântul Potir, pentru că tu ți-ai luat câteva clipe să le scrii. Ei poate L-au uitat pe Dumnezeu. Dumnezeu însă nu uită de ei, câtă vreme cineva îi mai aduce pe altar.

  De aceea Părinții îndeamnă mereu să nu lăsăm Liturghie fără pomelnic, mai ales pentru cei adormiți. Pentru vii, pomelnicul e o ploaie lină peste suflet, un ajutor în necazuri, o mângâiere nevăzută. Pentru cei răposați, este poate singura rugăciune concretă care îi mai ține „legați” de iubirea Bisericii. Un acatist, un parastas, un sărindar – toate încep cu același gest mic: un nume așezat pe hârtie.

  Poate simți uneori că nu știi să te rogi frumos, că nu te pricepi la cuvinte. Poate te pierzi la Liturghie, mintea îți zboară, nu prinzi toate rugăciunile. Dar când mâna ta tremură puțin și scrie, pe un colț de hârtie: „pentru mama”, „pentru copilul meu”, „pentru cei ce m-au rănit”, în clipa aceea ai făcut o rugăciune mai adâncă decât crezi. Ai spus, fără teologie și fără explicații: „Doamne, ai grijă Tu de ei.”

  Și poate că acesta este cel mai delicat miracol al unui pomelnic: te învață să iubești cu inima lui Dumnezeu. Nu te oprește doar la „ai mei”, ci te împinge, încet-încet, să adaugi și: „pentru cei ce ne urăsc și ne nedreptățesc”, „pentru cei singuri”, „pentru toți cei bolnavi”, chiar dacă nu-i cunoști pe nume. Hârtia rămâne mică, dar brațele inimii se lărgesc.

  Data viitoare când ții în mână un pomelnic și ți se pare un gest mărunt, amintește-ți drumul lui: din palma ta, pe Sfânta Masă, pe disc, în jurul Agnețului, apoi în Potir, în Sfântul Sânge al lui Hristos. În doar câteva secunde, numele pe care le scrii ajung mai aproape de Dumnezeu decât le-ai putea duce vreodată prin puterile tale.