$$$

 A plecat să moară și a găsit viața

Pe 3 decembrie 1894, în Samoa, Robert Louis Stevenson stătea la biroul său din Vailima, casa ridicată între cinci râuri, unde după ani de rătăcire își găsise, în sfârșit, liniștea. Căldura după-amiezii apăsa aerul, iar ferestrele lăsau să intre mirosul pământului umed și al vegetației tropicale. Scria concentrat, prins în mijlocul unei fraze din Weir of Hermiston, romanul despre care credea că avea să fie capodopera vieții sale. Fanny, soția lui, se afla în grădină.

Deodată, s-a ridicat brusc. Și-a dus mâna la cap și a rostit, aproape șoptit: „Ce e asta? Ce se întâmplă? Visez?” Apoi s-a prăbușit. A fost o hemoragie cerebrală, fulgerătoare, masivă, fără întoarcere. Două ore mai târziu, la doar 44 de ani, Robert Louis Stevenson murea fără să-și mai recapete conștiința.

Când vestea a ajuns la șefii samoani, aceștia au plâns. L-au iubit ca pe unul de-al lor. I-au purtat trupul pe Muntele Vaea, tăind cu mâinile lor o potecă prin junglă, și l-au îngropat pe culme, cu fața spre mare. Pe mormânt au fost săpate versurile pe care le scrisese cu ani înainte:

„Acasă e marinarul, întors din larg,

și vânătorul, coborât din deal.”

Paradoxal, Robert Louis Stevenson fusese „condamnat” să moară cu mult timp înainte. Fusese un copil bolnăvicios în Edinburgh, ținut luni întregi la pat, cu plămânii slabi și un trup fragil. Medicii îi spuseseră că nu va ajunge adult. Dar în timp ce trupul îi ceda, mintea îi zbura. În acele lungi zile de boală, a inventat lumi, pirați, insule și aventuri pe care corpul său nu le-ar fi putut trăi.

La douăzeci de ani, verdictul a devenit mai dur: tuberculoză. Soluția era simplă și crudă – să caute un climat cald sau să moară. Așa a devenit călător, nu din dorință, ci din necesitate. A străbătut Europa, a ajuns în America, s-a căsătorit cu Fanny Osbourne și a continuat să scrie.

În 1883 a apărut Insula comorii, cartea care a definit imaginea piratului modern. În 1886, Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde, scris într-un delir febril, a zguduit lumea literară. A urmat faima, dar și epuizarea. Plămânii lui cedau.

În 1888, medicii i-au spus adevărul: mai are, poate, un an. Să se oprească. Să se odihnească. Stevenson a făcut exact opusul. A închiriat un iaht și a pornit spre Pacific. Spunea tuturor că pleacă să moară undeva frumos.

Și atunci s-a produs miracolul. Aerul cald i-a limpezit plămânii. Briza oceanului i-a redat forța. Pentru prima dată în viață, s-a simțit sănătos. A navigat din insulă în insulă, a cunoscut oameni pe care lumea îi numea „sălbatici”, dar pe care el i-a văzut demni, înțelepți și umani. A scris despre ei cu respect, apărându-i de nedreptățile coloniale.

În 1890 s-a stabilit în Samoa, unde localnicii l-au numit Tusitala – „Spunătorul de povești”. A trăit patru ani de viață deplină. Se trezea odată cu soarele, scria dimineața, își îngrijea plantația după-amiaza și își petrecea serile alături de prieteni și șefi locali. Fanny spunea că aceia au fost singurii ani în care l-a văzut cu adevărat bine.

A murit exact când trăia cel mai intens, în timp ce scria, cu mintea plină de povești. Nu de boala care îl urmărise toată viața, ci într-o clipă, fulgerător.

Robert Louis Stevenson a scris despre aventuri, monștri și comori, dar cea mai mare aventură a fost propria lui viață. Un copil bolnav care a devenit un călător al lumii. Un om plecat să moară, care a găsit acasă. Patru ani de sănătate trăiți mai intens decât optzeci de ani obișnuiți.

Viața nu se măsoară în ani, ci în clipele în care ești cu adevărat viu.

Acasă e marinarul, întors din larg.

#viata #destin #literatura #povestideviata #curaj #sens #istoriiadevarate #RobertLouisStevenson

Tu cum ai trăi dacă ai ști că ai doar câțiva ani în care să fii cu adevărat viu?