$$$

 Tocmai am văzut la televizor că a murit unul de 44 de ani. Infarct, pe loc, scurt, eficient, ca o ștampilă pusă greșit. Reporterul zicea că n-avea probleme de sănătate. Traducere liberă, n-a stat prin spitale, n-a ros clanțe de cabinete, n-a consumat statul. Deci, în limbaj contabil, a fost un cetățean model. 

 Și atunci mi-a venit gândul ăla care nu te lasă. Omul ăsta, dacă s-a angajat pe la 25 de ani, a muncit vreo 19 ani. Nouăsprezece ani în care, lună de lună, a lăsat jumătate din salariu obligatoriu statului. Nu din generozitate, ci din fișa postului. CAS, CASS, impozit, șomaj, tot meniul. O masă bogată, plătită în avans, la care el n-a apucat să mănânce. Cam ca la o casă de pariuri: unde tu plătești biletul, dar dacă pierzi, casa păstrează tot.

 Hai să facem un calcul simplu, să zicem un salariu brut mediu, nimic obscen, 5.000 de lei. Din ăștia, 25 la sută CAS pentru pensie, 10 la sută CASS pentru sănătate, 10 la sută impozit. Aproape jumătate se evaporă înainte să ajungă la tine. Doar CAS plus CASS înseamnă 1.750 de lei pe lună. Fără să punem impozitul, că ăla e pentru decor, pentru sentimentul că participi.

 1.750 de lei pe lună, timp de 12 luni, vreo 21.000 de lei pe an. Înmulțim cu 19 ani. Ies cam 400.000 de lei. Patru sute de mii. Doar pentru pensie și sănătate. Un contract unilateral, semnat pe 25 de ani, reziliat de moarte fără penalități pentru stat

Pensia n-a apucat-o. Sistemul medical l-a folosit fix o dată, la final, probabil pe o targă rece, cu un formular completat în grabă. Șomaj, concedii medicale, recuperări, nimic. Omul a plătit ca la abonament premium și a primit varianta demo. Solidaritatea, în forma ei pură, a funcționat perfect într-un singur sens.

 Și atunci întrebarea e simplă, aproape proastă. Ce face statul cu banii lui? Unde se duc banii unui om care moare la 44 de ani, după ce a muncit corect, a cotizat conștiincios și n-a deranjat pe nimeni? Rămân acolo, la ei. Și-atunci te întrebi de ce familia rămâne doar cu amintirile, iar statul rămâne cu banii. De ce, când omul dispare, dispare și dreptul lui asupra propriei munci. De ce contribuțiile nu sunt moștenibile, dar datoriile sunt. De ce statul devine automat moștenitor, deși n-a fost nici tată, nici mamă, nici frate.

 Ironia e că omul ăsta a trăit cu ideea că mai târziu o să aibă o pensie și poate o să aibă nevoie de servicii medicale la bătrânețe. Nu mai bine folosea el toți banii ăștia pentru el ca să-și trăiască viața și să-și îndeplinească visurile? A plătit din tinerețe, din energie, din ani în care putea să trăiască mai mult și mai bine, dar pentru el. A investit într-un viitor care n-a ajuns la scadență.

 Eu aș face o lege simplă și indecent de logică. Dacă mori înainte să apuci pensia, banii pe care i-ai cotizat să se întoarcă la familie. Nu ca ajutor, nu ca pomană, ci ca rest de plată.

 De ce să rămână statul singurul moștenitor? Fără să fie rudă, fără să fi fost aproape, fără să fi pus o mână pe umărul omului. Doar prezent la final, să închidă conturile.

Angelica Alexe