$$$

 Planeta trăiește cu un pariu deschis pe masă: va încerca China să ia Taiwanul cu forța și să declanșeze cel mai periculos război al secolului, sau nu? Lumea vorbește despre „naționalism”, „reunificare”, „onoare istorică”. Alții invocă microcipurile, „creierul digital al planetei”, petrolul epocii AI, arterele prin care curg rachetele, sateliții, serverele, inteligența artificială. Toate sunt reale. Dar niciuna nu e miza supremă.

Lumea crede cu aerul acela de enciclopedie răsfoită pe genunchi, că Taiwanul e o „insulă rebelă” cu steag diferit și orgolii politice, un fel de Cuba asiatică pe care China o vrea din motive sentimentale, iar America o apără din romantism democratic. O poveste frumoasă, bună pentru manuale școlare și talk-show-uri cu hărți colorate. În realitate, Taiwanul nu e o dramă identitară. E o cheie de contact. Iar cheia pornește motorul unei puteri navale globale. Această cheie nu deschide o rană istorică, ci o poartă strategică: dacă Beijingul va încerca să spargă cușca maritimă pe care geografia și alianțele i-au pus-o în față și să iasă ca putere navală globală, sau va rămâne o putere regională, cu flota mare, dar cu accesul la oceanul deschis ținut sub ochiul Americii.

China este un colos continental care visează la statutul suprem al secolului XXI: imperiu maritim planetar. Doar că geografia i-a jucat o farsă. Are o coastă uriașă spre marea Galbenă, marea Chinei de Est și marea Chinei de Sud, dar ieșirea spre ocean e filtrată de un arc de strâmtori și baze ostile. Are flotă, dar nu are coridor. E ca un superyacht parcat într-un canal cu ecluze controlate de vecini care nu-i zâmbesc.

În fața Chinei se află un arc de insule, ca o barieră naturală cu senzori, radare, baze și alianțe: Japonia, Okinawa, Taiwan, Filipine. Strategii americani îi spun „First Island Chain”. Traducere din limbaj geopolitic: lanțul care ține balaurul în curte. Iar Taiwanul nu e o verigă oarecare, e lacătul din mijloc, dopul din sticlă, zăvorul porții.

Fără Taiwan, flota chineză, inclusiv submarinele nucleare cu rachete balistice, trebuie să iasă în Pacific prin strâmtori înguste, supravegheate, cartografiate, monitorizate la secundă de sateliți, avioane antisubmarin și senzori acustici americani și japonezi. Fiecare ieșire e ca o paradă forțată printr-un tunel cu camere HD și detectoare de mișcare. O putere navală globală nu se naște în astfel de condiții, se sufocă.

Cu Taiwanul sub control, harta se rupe. Strâmtoarea devine autostradă. Submarinele chineze ies direct în apele adânci ale Pacificului, unde pot dispărea ca fantomele, pot patrula, pot amenința coasta americană, pot schimba ecuația nucleară globală. Aviația navală câștigă platforme avansate. Rachetele antinavă mută linia de descurajare cu sute de kilometri spre est. Lanțul de insule se fracturează. Pacificul de Vest nu mai e „lac american”. Devine zonă contestată. Adică exact ce vrea Beijingul.

Asta e miza reală: nu o provincie, ci ieșirea din cușca geografică. Trecerea de la putere regională la putere oceanică. De la flotă de apărare la flotă de expansiune globală. De la statutul de jucător asiatic la pretenția de rival al Americii pe mările lumii.

De aceea Washingtonul nu negociază Taiwanul ca pe un dosar diplomatic, ci îl tratează ca pe o piesă vitală de infrastructură strategică mondială. Dacă insula cade, cade și bariera navală. Cade și controlul asupra lanțului de insule, iar China nu mai e o putere regională „încă în ascensiune”, ci una ieșită în larg, cu toate pânzele sus. Așa că nu e vorba de emoție, de simpatie sau de lecții de democrație. E vorba de geometria mărilor și de fizica puterii. Taiwanul e poarta dintre China și oceanul planetar. Cine o controlează decide cine patrulează Pacificul în secolul XXI.

În această ecuație, ideea că SUA ar putea «anexa» Groenlanda e o aberație strategică: America nu poate muta frontiere cu forța fără a declanșa instant un război mondial. Ordinea actuală nu se joacă pe vorbe, ci pe sânge și consecințe. Iar singurul precedent pe care Beijingul îl urmărește cu sânge rece nu e o glumă arctică, ci rezultatul războiului din Ucraina.

Războiul lui Putin pentru Beijing e o probă de foc: se poate sfida Occidentul și scăpa întreg, sau te strivesc sancțiunile, armele și izolarea până devii lecție de istorie? Dacă Rusia iese din Ucraina frântă, mesajul pentru Xi e simplu: Taiwanul ar fi sinucidere imperială. Dacă Rusia iese cu teritorii și cu dinții încă în gură, lecția e și mai simplă: lumea poate fi mușcată și nu mușcă înapoi. China are motivele, are flota, are pofta. Ce-i lipsește e verdictul. Iar verdictul se scrie acum, cu sânge, la est de Kiev.

© facebook.com/micjura

✍️ #MichaelJura