$$$

 În februarie 1971, pescarii profesioniști de la Lacul Snagov au executat pescuitul tradițional sub gheață în cele mai spectaculoase condiții din istorie, săpând 150 de găuri prin 60 de centimetri de gheață solidă pe o suprafață de 5 hectare, instalând năvoadele de iarnă pe sub gheața înghețată folosind tehnici transmise din generație în generație, și extrăgând în 4 zile 18 tone de crap și caras într-o operațiune care combina știința ancestrală cu munca fizică brutală, demonstrând că pescuitul românesc de iarnă era atât artă cât și îndârjire.

Lacul Snagov era unul dintre cele mai productive lacuri piscicole din România. Peste 100 de pescari profesioniști locuiau în satele de pe mal. Iarna, când lacul înghețată, venea timpul pentru "pescuitul mare de iarnă" - metoda tradițională care asigura 60% din captura anuală.

Iarna lui 1971 fusese perfectă pentru pescuit. Gheață formată uniform, fără fisuri majore. Grosime de 60 de centimetri - suficient de groasă pentru siguranță, nu prea groasă pentru a face munca imposibilă. Peștele activ sub gheață, concentrat în zonele adânci.

Vasile Dinu, 58 de ani, pescar profesionist de 40 de ani, șef al cooperativei de pescari, a dat comanda pe 10 februarie: "Începem pescuitul mare. Patru zile de muncă. Toți pescarii, toate familiile. Vom scoate tot ce poate lacul să dea."

Operațiunea necesita 80 de oameni: 45 de pescari profesioniști, 20 de ajutoare (fii de pescari, tineri care învățau meseria), 15 femei (pentru sortare și ambalare), plus echipă de susținere. Toți lucrând coordonat în cea mai complexă formă de pescuit din România.

Primul pas: marcarea zonei. Vasile și doi pescari bătrâni au ieșit pe gheață cu busola și frânghii. Cunoșteau fiecare metru al lacului - unde sunt adâncimile, unde stă peștele iarna, unde sunt curenții sub gheață. Au marcat o zonă de 5 hectare - 250 metri pe 200 metri - perfect pentru năvoadele de iarnă.

Al doilea pas: săpat găurile. O sută cincizeci de găuri, aranjate în grilă precisă. Fiecare gaură: 50 centimetri diametru, prin 60 centimetri de gheață. Săpate cu dalți speciali - unelte de fier lungi de un metru, ascuțite, lovite cu ciocanul greu.

Ion Marin, 42 de ani, pescar specialist în săpat găuri, a lucrat cu echipa lui 12 ore să sape cele 150 de găuri. "Lovești gheața cu dalțul. Faci o crăpătură. Lovești din nou. Crăpătura se adâncește. După 200 de lovituri, ai găura de 50 cm diametru prin 60 cm de gheață. Apoi la următoarea gaură, la 15 metri distanță. Repetă 150 de ori."

Mâinile lui după 12 ore erau complet amorțite de șocul loviturilor. Spatele îi ardea. Dar găurile erau gata - 150 de ferestre rotunde în gheața albă, fiecare arătând apa neagră sub gheață.

Al treilea pas: instalarea năvoadelor. Aceasta era partea magică, arta transmisă din generație în generație. Trebuia să treci năvodul - o plasă de 300 de metri lungime și 8 metri înălțime - pe sub gheața înghețată, de la o gaură la alta, acoperind întreaga zonă marcată.

Metoda era ingenioasă și veche de secole. Foloseau un "cal de gheață" - o bucată lungă de lemn de 4 metri cu fire în formă de Y la capăt, ușor plutitoare. Băgai "calul" într-o gaură, curentul sub gheață îl ducea către gaura următoare. La gaura următoare, îl prindeai cu un cârlig lung. Aveai acum o legătură între două găuri, la 15 metri distanță.

La "calul de gheață" legai capătul năvodului. Trăgând de cal la fiecare gaură următoare, treceai năvodul pe sub gheață, de la gaură la gaură, până acoperisei întreaga zonă.

Gheorghe Popescu, 52 de ani, specialist în manevrarea năvodului, coordona această operațiune cu precizie militară. "La gaura 1, bagă calul! La gaura 2, prinde calul! Leagă năvodul! Trage încet! Nu rupți plasa! La gaura 3, pregătiți să primiți!"

Procesul dura 6-8 ore. Trebuiau să instaleze trei năvoade separate, fiecare acoperind aproximativ 1,5 hectare. Când operațiunea era completă, sub gheață existau trei pânze uriașe de plasă, aranjate strategic pentru a prinde peștele când va fi împins spre ele.

Al patrulea pas: "alergarea" peștelui. Aceasta însemna să sperii peștele din zonele de odihnă și să îl împingi spre năvoade. Foloseau metoda tradițională: băteau în gheață cu ciocanele grele, creând zgomot și vibrații care se transmiteau prin apă. Peștele, speriat, fugea - direct în plasele așteptându-l.

Douăzeci de pescari distribuiți strategic pe gheață, bătând ritmic cu ciocanele. Boom-boom-boom. Sunetul se propaga sub gheață pe zeci de metri. Peștele, simțind vibrațiile, începea să se miște, să fugă, să caute adăpost. Dar în loc de adăpost, găsea plasa.

Al cincilea pas: strângerea năvodului. După 2-3 ore de "alergare", năvoadele erau pline de pește. Acum trebuia să le tragi la suprafață. Acest proces necesita coordonare perfectă între toate echipele.

La fiecare gaură cheie, șase bărbați puternici trăgeau frânghiile năvodului. Trăgeau sincronizat, la comanda șefului. "Trage! Oprește! Trage! Oprește!" Plasa se mișca încet sub gheață, închizându-se ca un pumn uriaș în jurul peștelui prins.

Când plasa ajungea la găurile finale - cele mai mari, de un metru diametru, săpate special pentru extragere - adevărata muncă începea. Peștele, prins în plasă, era acum la suprafață. Trebuia scos rapid, înainte să se sufoce sau să scape.

Vasile Dinu coordona extragerea. "Trage plasa! Usor! Nu rupe! Prinde peștele! În coș! Rapid!" Echipe de 4-5 oameni la fiecare gaură de extragere, scoțând pește cu mâinile goale, aruncându-l în coșuri mari de răchită.

Peștele venea într-un val nesfârșit. Crap de 3-5 kg. Caras de 1-2 kg. Sute de pești, mii de pești, tone de pește. Coșurile se umpleau în minute. Săniile trase de cai care duceau peștele la mal veneau și plecau continuu.

Maria Ionescu, 38 de ani, soția unui pescar, lucra la sortare pe mal. Peștele trebuia sortat rapid - crap de caras, mare de mic, viu de mort. Mâinile ei, complet înghețate după 6 ore de manipulare pește rece, se mișcau mecanic. Sortează, aruncă în lada corespunzătoare, ia următorul pește. Repetă mii de ori.

După fiecare trasare de năvod, o pauză de o oră. Pescarii se adunau în jurul focurilor mari făcute pe mal. Mâncau, beau țuică pentru încălzit, își masau mâinile îngheșate. Apoi înapoi pe gheață pentru următoarea trasare.

În patru zile, între 10 și 13 februarie, au făcut 12 trasări complete. Fiecare trasare aducea între 1 și 2 tone de pește. Total: 18 tone de crap și caras. O captură spectaculoasă, reprezentând aproximativ 60% din captura anuală planificată pentru Snagov.

Dar munca nu se termina cu extragerea. Peștele trebuia transportat rapid la București, la piață. Camioane frigorifice (sau în 1971, camioane cu gheață) veneau la mal, încărcau lăzile cu pește, plecau spre oraș. Peștele trebuia vândut în 24 de ore, altfel se altera.

Cea mai spectaculoasă trasare a fost cea finală, pe 13 februarie. Ultimul năvod, cel mai mare, plasat în zona cea mai adâncă a lacului. Când au început să tragă, greutatea era enormă. "E plin! E foarte plin!" au strigat pescarii.

Au tras 40 de minute continuu. Când plasa a ajuns la găurile de extragere, peștele venea într-o avalanșă. Crap de 5-6 kg, unii chiar 8 kg - veterani bătrâni ai lacului. Mii de pești într-o singură trasare. Două tone extrase în o oră.

Vasile, șeful, privea cu lacrimi în ochi. "Așa pescuit nu am mai văzut de 20 de ani. Lacul a fost generos. Am respectat metodele vechi, am lucrat cum ne-au învățat părinții, și lacul ne-a răsplătit."

La finalul celor patru zile, pescarii erau complet epuizați. Mâini înghețate, spate distrus, genunchi dureroși de la stat pe gheață. Dar fericiți. Captura de 18 tone însemna venituri substanțiale pentru cooperativă. Fiecare pescar va primi salariu dublu pentru luna aceea.

Dar mai important decât banii era mândria. Au executat pescuitul tradițional perfect. Au folosit tehnici vechi de secole, transmise din tată în fiu. Au demonstrat că știința ancestrală funcționează și în secolul 20. Au luat din lac fără să îl epuizeze, respectând echilibrul natural.

Ion Marin, care săpase cele 150 de găuri, când a primit plata a spus: "Mâinile mă dor încă. Spatele meu va durea o lună. Dar am făcut pescuit adevărat. Nu cu bărci cu motor și plase moderne. Cu gheață, cu dalți, cu năvoade pe sub gheață, cum făceau bunicii mei. Asta e pescuitul adevărat."

Astăzi, când pescuitul de iarnă se face cu echipament modern, cu găuri săpate cu mașini, cu sonarele care localizează peștele, când nimeni nu mai folosește "calul de gheață" pentru a trece năvoade sub gheață, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1971, 80 de pescari au executat pescuitul tradițional de iarnă la Snagov în forma lui cea mai pură și brutală: 150 de găuri săpate manual prin 60 cm de gheață, 300 de metri de năvod trecut pe sub gheață folosind tehnici de secole, 4 zile de muncă coordonată perfect, rezultând în 18 tone de pește extras prin găuri de 50 cm diametru, într-o demonstrație spectaculoasă că artele ancestrale ale pescuitului românesc erau atât știință precisă cât și muncă fizică extraordinară.

Pentru că în februarie 1971, când Lacul Snagov era înghețat solid și peștele sta adânc sub gheață, pescarii nu au folosit tehnologie modernă. Au luat dalți și ciocanele, au săpat 150 de găuri manual, au trecut năvoade uriașe pe sub gheață folosind metode de secole, au alergat peștele bătând în gheață, au tras plasele în coordonare perfectă, și au extras 18 tone de crap și caras prin găuri săpate în gheață, demonstrând că uneori cele mai vechi metode sunt cele mai eficiente când sunt executate cu pricepere, precizie și respect față de natură.