$$$

 CONSTITUȚIA DIN 1866

Într-o durată presărată de multiple schimbări sociale, politice, economice, care se reflectă puternic în societatea românească, simțim nevoia să avem în permanență termeni de comparație. Uneori, alte țări. Alți conducători. Alte societăți. Alteori, pentru a observa, a analiza, a studia comportamente și idei, nu reîntoarcem spre propriul trecut. Iar astăzi, la împlinirea a 148 de ani de la promulgarea primei constituții românești , propun să privilegii secolul al XIX-lea și spre ziua de 1 iulie 1866, momentul în care democrația românească a fost consacrată constituțională.

După abdicarea lui Alexandru I. Cuza, la 11 februarie 1866, atât liderii conservatori, cât și cei liberali au început demersurile pentru aducerea conducerii țării a unui prinț străin, cu scopul de a asigura stabilitatea politică și socială.

În urma refuzului lui Filip de Flandra, tronul ia fost oferit lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, fost ofițer prusac crescut în Germania. La 10/22 mai 1866, în cadrul Parlamentului României, nu domn rostea:

„Ales spontan de națiune ca principe al României, am părăsit fără șovăire patria și familia mea ca să răspund la chemarea acestui popor, care mi-a încredințat soarta sa. Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român.”

Și totuși, deși își părăsește țara și acceptă să aparțină noului neam, Carol I a fost, în fapt, legat de națiunea germană, fidel originilor sale, lucru care se va observa și momentul integrării în blocul politic al sfârșitului secolului al XIX-lea. În același timp, chiar dacă nu sa putut identifica pe deplin cu trăsăturile bizantino-orientale ale clasei politice românești, rolul său în construcția României moderne rămâne unul deosebit de important. Conform portretului realizat de IG Duca , Carol I a reprezentat pentru poporul român exact ceea ce acesta avea nevoie la momentul respectiv:

„Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Într-o țară de aproximație în toate, el a adus conștiinciozitatea până la meticulozitatea germană. Într-o țară de zvâcni, de entuziasm violent de descurajare pripită, sau cel puțin de rapid plictiseală el a adus o stăruință nezdruncinată, liniştită și reglementată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o țară plină de nerăbdare și de neastâmpăr, el a răbdarea care știe să pregătească și astâmpul care știe să-și mențină pururea seninătatea, într-o țară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental într-o țară tocmai când s-a trăit o vreme occidentală se străduia să se afle într-o civilizație mare. Nu este vorba că, pe la sfârşit, atmosfera de bizantinism a ţării la influenţat şi pe el, ci a avut tăria să rămână mereu occidentală şi să nu nu împrumute orientalismul decât în unele forme. În rezumat, l-am contaminat prea puțin.

Și în fine, într-o țară, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obișnuită cu planuri dinainte făcute și bine definite, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program și la îndeplinirea întocmai.”

Încă de la începutul domniei, printre obiectivele sale s-au numărat modernizarea și continuitatea dinastică , dar, mai ales, stabilitatea politică prin regim constituțional . Prin urmare, noua Cameră a Deputaților, aleasă în urma alegerilor organizate de Guvernul provizoriu, a propus ca prim scop elaborat și aprobarea unei noi Constituții.

Până la acel moment, încă de la începutul secolului al XIX-lea, odată cu pătrunderea în societatea românească a ideilor Revoluției Franceze, se conturase nevoia adoptării unei Constituții, fundament al organizării instituțional-politice, sau, așa cum afirma Nicolae Iorga, cea dintâi necesitate în state românești . De-a lungul secolului fuseseră elaborate doar proiecte constituționale ( Constituția Cărvunarilor ), pentru ca apoi, prin Tratatul de la Adrianopol din 1829, să fie introduse Regulamentele Organice, rămase în vigoare până în 1858, când a fost adoptată la Paris Convenția pe baza căreia a fost realizată Unirea lui Cuza . În 1864, domnitorul a impus un nou act constituțional, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris , prin care își dorește prerogativele.

Cu toate acestea, prima constituție internă românească a fost cea din 1866, dezbătută de liberali și de conservatori, adoptată, în cele din urmă, în unanimitate și promulgată de Carol I la 1 iulie. Pe lângă faptul că introducea pentru prima oară denumirea oficială de România , Constituția avea și un caracter independent , nefiind menționate raporturile pe care țara le avea cu Imperiul Otoman și cu Puterile Garante.

Orientarea spre Occident a României aflate sub conducerea lui Carol I a însemnat în primul rând orientarea spre modelul occidental francez, la care se adaugă modelul belgian. În acest sens, inclusiv Constituția din 1866 este o imitație a Constituției belgiene din 1831 . România speră să dobândească prestigiu pe scena politică internațională și să devină o Belgie a Orientului. Speranţă care sa dovedit a fi prea mare pentru o ţară care voia să se rupă brusc de Est, deşi, structural, nu era pregătită: societatea românească era preponderent rurală şi împărţită într-un mod bine definit între o aristocraţie bogată şi o ţărănime servilă. De cealtă parte, Belgia, țară mică parțială francofonă, monarhică, neutră, democratică și prosperă, avea de secolă o societate profund urbanizată ce crease un climat de disciplină și o tradiție solidă de ordine în viața publică. Între societatea belgiană și liberalismul Constituției adoptate în 1831 nu există aspecte contradictorii, ele completându-se reciproc, într-un tot unitar.

Nu acesta era cazul în România, unde secolul de-a rândului obiceiului pământului a fost invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrarul domnesc și corupția dregătorilor să desăvârșească haosul.

Chiar Carol I recunoștea discrepanțele între realitatea socială și ambițiile liderilor politici :

„[…] această nenorocită țară — scria el tatălui său la 10/22 decembrie 1870 —, care a fost totdeauna sub jugul cel mai aspru, se pomenește trecând fără tranziție de la un regim despotic la o constituție atât de liberală, nici un popor din Europa nu-are alta la fel. După experienţa făcută, ţin acest drept o nenorocire cu atât mai mare cu câte români nu se pot măguli că au vreuna din virtuţile civile ce aparţin acest fel de constituţie a statelor quasi-republicane.

Societatea românească se angaja în viața parlamentară în straie ce nu erau croite pe măsura ei. Ea începe o școală — cea a parlamentarismului, apoi a democrației — pe care, din pricina vicisitudinilor istorice, nu a absolvit-o nici astăzi.”

Constituţia din 1866 prevedea ca formă de ământ monarhia constituţională , succesiunea asigurându-se prin ordinul de primă genitură, pe linie masculină , dintre descendenţii familii de Hohenzollern-Sigmaringen. Monarhia constituțională a fost proclamată pe baza principiului britanic, conform oarecare regele domnește, dar nu guvernează . Patru principii liberale reprezentau fundamentul Constituției: separarea puterilor în stat , guvernarea reprezentativă , suveranitatea națională și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești .

Prin Constituție, domnului îi erau garantate puterile ereditare, acesta având, de asemenea, largi prerogative legislative. Conform istoricilor, Carol I nu și-a depășit niciodată atribuțiile impuse de Constituție. Acesta exercita, alături de Parlament, puterea legislativă, și, alături de Guvern, puterea executivă. Puterea judecătorească era deținută de organele judecătorești, în frunte cu Înalta Curte de Justiție și Casație, iar hotărârile judecătorești erau pronunțate în numele domnului. Independența judecătorilor, la fel ca obiectivitatea lor, erau asigurate prin principiul inamovibilității atribuite acestora, ei neputând fi schimbați din funcție pe baza intereselor politice.

În ceea ce privește drepturile și libertățile cețenești , erau consacrate: egalitatea în fața legilor, libertatea deplină a conștiințelor, libertatea presei, dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la educație. Pe de altă parte, un aspect important al Constituției era cel referitor la drepturile minorităților . Deşi urma un model occidental şi propunea un caracter liberal, Constituţia condiţionării cetăţenia română de apartenenţa la creştinism .

Fără îndoială însă, Constituţia din 1866 a dus la constituirea unei forme definitive pentru instituţiile de stat şi la democratizarea societăţilor româneşti. Ea a fost cea care a pus bazele principalelor partide politice (PNL – creat în 1875 – și PC – 1880). Totodată, Constituția a legitimat interesele românilor în lupta pentru obținerea independentei (1877-1878), dovedindu-se un instrument juridic, motiv pentru care să rămână în vigoare până la adoptarea Constituției din 1923.

Lucian Boia pune accentul pe caracterul utopic al democrației:

„În mod evident, democrația nu e singura forță care acţionează în lume. Ea trebuie și va trebui întotdeauna să „negocieze” cu structura, tentațiile și simbolurile nu mai puțin semnificative, cum sunt puterea și banul. Rezultatul o sinteză care nu este, și nu poate fi, decât parțial democratică: un amestec de democrație și de nondemocrație.”

După 148 de ani de la Constituția din 1866, amestecul despre care vorbește istoricul și prezent în societatea românească în fiecare zi. Și ne intrigă: fapt că învățăm din manuale și cărți despre libertăți sau drepturi care nu sunt încălcate frecvent, fapt că nu lipsește transparența acțiunilor oamenilor care susțin că, în exercitarea funcțiilor lor, respectă litera și spiritul legii, fapt că limitate constituționale sunt și ele frecvente cu vedere. Dar tot Lucian Boia susține că e legitim să-i cerem mult democrației, dar să nu îi cerem prea mult.  

Personal, totuși, am senzația că unii dintre noi nu cerem nimic democrației românești . Ne-am obișnuit să nu ne lăsăm destinele în mâinile lor, fără să reacționăm în vreun fel la abuzuri sau fără să nu ne exprimăm, cumva, nemulțumirile. La alegerile europarlamentare din 25 mai, prezența la vot a românilor a fost de 32,16%, iar acest procent e edificator pentru gradul de interes al poporului român, în ansamblu, cu privire la deciziile care îl vizează pe el însuși.

În ultima vreme însă pare că unele conştiinţe civile se mai trezesc. Nu pentru că mase de oameni citesc rând cu rândul Constituția României sau pentru că sunt experți juridici, ci pentru că e destul de simplu să-și dea seama când lucrurile nu funcționează așa cum ar trebui, dar, mai important, pentru că au învățat că a riposta contează mai mult decât a tăcea .