$$_

 Dashrath Manjhi, un țăran sărac din India, a făcut ceea ce legendele spun că fac doar zeii: a mutat un munte. Soția lui a murit pentru că nu a putut ajunge la doctor la timp; muntele uriaș care despărțea satul lor de oraș bloca drumul, obligându-i să facă un ocol de 70 de kilometri. Îndurerat, Manjhi nu a blestemat soarta. A luat o daltă și un ciocan și, timp de 22 de ani, zi de zi, a spart stânca. Oamenii i-au spus că e nebun, dar el a continuat să lovească piatra. La final, a săpat singur un drum lung de 110 metri prin inima muntelui, scurtând distanța la doar 1 kilometru. A făcut asta nu din ură față de munte, ci din iubire pentru oamenii care nu trebuiau să mai sufere ca el. Iubirea lui a devenit un drum de piatră.

Satul său, Gehlaur, situat în statul Bihar, era izolat geografic de restul lumii civilizate de o creastă stâncoasă periculoasă. Pentru a avea acces la piețe, școli sau servicii medicale situate în orașul Wazirganj, sătenii trebuiau să escaladeze terenul accidentat sau să parcurgă o rută ocolitoare extrem de lungă. Această barieră naturală menținea comunitatea într-o stare de sărăcie cronică și lipsă de resurse, transformând fiecare urgență medicală într-o situație potențial fatală din cauza timpului pierdut pe drum.

Tragedia personală care a declanșat această muncă titanică a avut loc în 1959. Soția sa, Falguni Devi, îi ducea prânzul lui Manjhi, care lucra la câmp dincolo de creastă. Ea a alunecat pe panta abruptă și s-a rănit grav. Din cauza distanței enorme pe care trebuiau să o parcurgă pentru a ajunge la cel mai apropiat spital, femeia nu a supraviețuit. Pierderea ei l-a marcat profund pe Dashrath, care a decis în acea noapte că nimeni din satul său nu trebuie să mai treacă prin aceeași durere din cauza acelui obstacol de piatră.

Uneltele sale au fost rudimentare, o simplă daltă și un ciocan greu, pe care le-a cumpărat vânzând caprele familiei. În primii ani, efortul său părea inutil, o zgârietură pe suprafața unui colos geologic. Lucra singur, sub soarele arzător sau în ploaie, adesea flămând, împărțindu-și timpul între munca la câmp pentru a-și asigura traiul și spargerea stâncii. Determinarea sa a fost alimentată de o voință de fier, refuzând să se oprească chiar și atunci când mâinile îl dureau sau când seceta lovea regiunea.

Reacția comunității a fost inițial una de scepticism și batjocură. Vecinii îl considerau un om care și-a pierdut mințile de durere, neînțelegând viziunea sa pe termen lung. Totuși, pe măsură ce anii treceau și spărtura în munte devenea tot mai vizibilă, atitudinea lor s-a schimbat. Unii au început să îi ofere mâncare, iar alții l-au ajutat să își repare uneltele tocite, recunoscând treptat că nebunia lui era, de fapt, o formă supremă de altruism și curaj civic.

Proiectul a durat din 1960 până în 1982. Timp de 22 de ani, Manjhi a îndepărtat mii de tone de rocă, creând o tăietură cu o lungime de 110 metri, o adâncime de aproximativ 9 metri și o lățime de 9 metri. Nu a creat doar o potecă îngustă pentru pietoni, ci un pasaj suficient de larg pentru biciclete și căruțe, deschizând efectiv satul către oportunități economice și sociale care fuseseră blocate timp de secole.

După finalizarea lucrării, impactul a fost imediat și transformator. Distanța dintre sectoarele Atri și Wazirganj din districtul Gaya a fost redusă de la 55 de kilometri la doar 15 kilometri. Copiii puteau merge la școală mai ușor, fermierii își puteau vinde produsele mai repede, iar bolnavii aveau o șansă reală la viață. Manjhi nu a cerut bani pentru munca sa, considerând drumul un dar pentru comunitate și un monument dedicat memoriei soției sale.

Recunoașterea oficială a venit greu și târziu. Deși a încercat să atragă atenția autorităților asupra necesității pavării drumului pe care îl săpase, birocrația a fost lentă. Se povestește că a mers pe jos până la New Delhi, de-a lungul șinelor de cale ferată, pentru a depune o petiție, neavând bani de bilet. Cu toate acestea, el a rămas modest, refuzând să-și aroge merite politice și continuând să trăiască simplu în satul său până la sfârșitul vieții.

Dashrath Manjhi a murit în 2007, la vârsta de 73 de ani, răpus de cancer. În semn de respect pentru realizarea sa incredibilă, guvernul statului Bihar i-a organizat funeralii de stat, o onoare rezervată de obicei liderilor politici importanți. Povestea sa a devenit subiect de filme și documentare, inspirând milioane de oameni prin mesajul că voința unui singur om poate schimba geografia locului și destinul unei comunități întregi.

Astăzi, drumul săpat de el este asfaltat și poartă numele său, servind drept arteră vitală pentru regiune. Manjhi a demonstrat că perseverența nu este doar o trăsătură de caracter, ci o forță a naturii. El a lăsat în urmă nu doar un drum de acces, ci o lecție universală despre puterea spiritului uman de a transforma durerea în progres, dovedind că niciun obstacol nu este prea mare dacă motivația este iubirea față de semeni.