$$$

 Povestea lui Eminescu 

           Adrian Păunescu 

       Eu îi spun" Emin"

       Și ai tăi zic"escu"

       Te botez divin

        Eminescu

A fost, cândva, la început de lume,

Pământul se forma sub duhul sfânt.

Și, pe aici, din lava numai spume,

O țară își găsea contur și nume,

Pe mica ei bucată de pământ. 

Și Dumnezeu, trecea din vale-n munte,

Și lumina popor după popor,

Zidea un vârf sau întindea o punte

Și oameni buni, ca-n vremurile crunte, 

Să țină sus dreptatea tuturor.

Și astfel, într-o zi de iarnă mare,

Dintre românii milei omenești,

Văzând, și dânsul, ce grabit se moare

A luat ceva din fiecare

Și-a pus într-un copil din Ipoteșiti.

Și i-a șoptit copilului în clipa

În care se-ntorcea de tot în cer:

Să te atingă geniul cu aripa

Și acestui neam să știi să-i cânți risipa,

Melancolia de popor stingher.

Și atunci când țării n-o să-i fie bine,

Când alor tăi o să le fie greu

Prin tine, toți ai tăi să se inchine

Și tu, cel pus in fruntea lor de mine

Să te intorci la ei, în locul meu.

Astfel de-atâta vreme se întâmplă,

Când se-ntețesc necazuri și nevoi,

Cu-n fâlfâit de înger lângă tâmplă 

Poetul vine, inima s-o umple

Se-ntoarce Eminescu printre noi.

În el trăiește țara noastră toată,

Muntenia, Moldova și Ardeal

Se regăsesc, se-ascund sau se arată 

Antica odă, Doina Arestată 

Luceafarul și Sara lui pe Deal.

N-a fost nici înger, nici perfect poetul,

Dar a primit din matcă duhul sfânt,

De buze moartea i-a atins oțetul,

Și el, tămăduindu-ne cu-ncetul,

Divinul har și-l poartă pe pământ. 

Acolo unde viersul lui cuvântă,

Copiii noștri în lumină cresc

Și diavolii se iau cu ei la trântă 

Și el, nemuritor, prin vrere sfântă 

Îi ține loc Părintelui Ceresc.