$$$

 În anul 1881, un dentist din orașul Buffalo, New York, pe nume Alfred Southwick, a fost martorul unui accident care avea să schimbe radical modul în care statul american aplica pedeapsa capitală pentru următorul secol. După ce a văzut un bărbat în stare de ebrietate murind aproape instantaneu în urma atingerii unui generator electric expus, Southwick a ajuns la concluzia că electricitatea ar putea reprezenta o metodă de execuție mult mai umană și mai rapidă decât spânzurarea tradițională. Fiind obișnuit cu procedurile chirurgicale pe scaunul stomatologic, el a adaptat acest design familiar pentru a crea dispozitivul letal, considerând că o poziție șezândă ar asigura imobilitatea necesară pentru o descărcare electrică precisă și eficientă. Dentistul a început să promoveze intens această idee, convins că descoperirile științifice moderne trebuie folosite pentru a elimina agonia prelungită care însoțea adesea execuțiile din acea perioadă.

Dezvoltarea propriu-zisă a scaunului electric a fost însă marcată de o rivalitate comercială feroce între 2 titani ai energiei, Thomas Edison și George Westinghouse, cunoscută în istoria economică sub numele de Războiul Curenților. Edison, care promova cu ardoare curentul continuu, a încercat să demonstreze periculozitatea curentului alternativ susținut de Westinghouse prin folosirea acestuia din urmă în primele teste realizate pentru scaunul electric. El a sperat că prin asocierea directă a curentului alternativ cu moartea prin execuție va reuși să sperie publicul larg și să distrugă reputația competitorului său de pe piață. Statul New York a adoptat oficial această metodă în anul 1888, numind o comisie specială din care făcea parte și Southwick pentru a finaliza detaliile tehnice ale aparatului, în speranța că noua tehnologie va reprezenta un triumf al civilizației asupra metodelor arhaice de pedepsire.

Prima execuție oficială utilizând această invenție a avut loc în data de 6 august 1890, la închisoarea Auburn, subiectul fiind un condamnat pe nume William Kemmler. Realitatea de pe teren a fost însă mult mai sumbră decât previziunile optimiste ale dentistului Southwick sau ale susținătorilor săi politici. Prima descărcare electrică de 17 secunde nu a fost suficientă pentru a provoca decesul imediat, iar a 2-a încercare, care a fost mult mai lungă și a durat mai mult de 1 minut, a fost descrisă de martorii oculari ca fiind o scenă de o cruzime absolută și greu de privit. George Westinghouse a comentat ulterior cu amărăciune că ar fi fost mai milos dacă s-ar fi folosit un topor în locul acestui aparat experimental. În ciuda începutului controversat și a numeroaselor defecțiuni tehnice raportate, scaunul electric a fost adoptat de peste 25 de state americane pe parcursul secolului 20, devenind principala metodă de execuție până la apariția injecției letale.

Scaunul electric a rămas în conștiința colectivă ca un simbol al unei epoci în care progresele tehnologice au fost aplicate în moduri adesea violente și experimentale asupra corpului uman. Deși Alfred Southwick și-a început demersul cu intenția declarată de a reduce suferința deținuților, invenția sa a generat numeroase dileme etice și legale care continuă să fie dezbătute și în prezent. În anul 2026, majoritatea acestor dispozitive originale se află în muzee sau arhive istorice, servind drept martori tăcuți ai modului în care viziunea unui singur om, inspirată de o observație întâmplătoare, poate lăsa o amprentă permanentă asupra sistemului de justiție. Povestea invenției scaunului electric de către un dentist rămâne 1 dintre cele mai ciudate și paradoxale note de subsol ale istoriei moderne, ilustrând legătura complicată dintre progresul medical, inovația industrială și dorința statului de a găsi o metodă de execuție controlată științific.