$$$

 Dintre toate dosarele întocmite de Securitate, cel al lui Lucian Blaga este poate cel mai revoltător document al mediocrității care strivește valoarea. Poetul și filosoful care dăduse culturii române „Sistemul metafizic” și „Poemele luminii” nu a fost trimis la Canal, și nici în celulele de la Aiud. Pentru el, comuniștii au rezervat un tratament mai pervers: moartea civilă, izolarea totală și supravegherea maniacală, într-un efort concertat de a-l face uitat. Între 1948 și 1961, Lucian Blaga a trăit la Cluj într-o „libertate” care era, de fapt, o colivie cu pereți invizibili.

Coșmarul a început în 1948, odată cu epurarea sa din Academia Română și de la catedra Universității din Cluj. Motivul? Filosofia sa era considerată „idealistă”, „mistică” și periculoasă pentru materialismul dialectic impus de Moscova. Marele Blaga a fost degradat la funcția de bibliotecar, fiind obligat să așeze pe rafturi cărți, fără drept de semnătură, fiindu-i interzis să mai publice vreun rând.

Însă adevărata dramă ascunsă în dosarele CNSAS se leagă de momentul 1956. În acel an, exilul românesc (prin Mircea Eliade și Vintilă Horia) și mari personalități culturale europene au reușit să propună candidatura lui Lucian Blaga la Premiul Nobel pentru Literatură. Academia Suedeză s-a arătat extrem de interesată, trimițând semnale că Blaga este un favorit cert. Pentru regimul de la București, condus de Gheorghiu-Dej, aceasta a fost o situație de criză majoră. Un Nobel acordat unui filosof interzis în propria țară ar fi fost o palmă colosală pe obrazul comunismului.

Reacția autorităților a fost diabolică. Securitatea a declanșat o operațiune externă de sabotaj. Guvernul comunist a trimis rapid emisari la Stockholm (printre care scriitorul Zaharia Stancu, pe atunci director al Teatrului Național) cu misiunea expresă de a-l denigra pe Blaga. Mesajul transmis membrilor comitetului Nobel a fost mincinos și perfid: oficialii români au susținut că operele lui Blaga sunt „depășite”, „fasciste” și că el este grav bolnav sau chiar pe moarte. Mai mult, statul român a refuzat să își dea acordul tacit, sugerând că nu ar permite laureatului să vină să ridice premiul. Intimidați și confuzi, suedezii au renunțat. În 1957, premiul a mers la Albert Camus.

În țară, supravegherea lui Blaga a atins cote paroxistice. Numele său de cod în dosare era „B.L.”. Microfoanele au fost instalate nu doar în telefon, ci și în pereții casei sale din Cluj. Rapoartele arată că Securitatea îi citea corespondența, îi număra vizitatorii și îi analiza stările depresive. Tragismul situației este amplificat de faptul că mulți dintre „turnătorii” care scriau note informative despre el erau chiar apropiați, foști studenți sau colegi de bibliotecă, oameni pe care Blaga îi primea la masă.

Lucian Blaga a murit la 6 mai 1961, știind că a fost trădat. Romanul său autobiografic, „Luntrea lui Caron”, scris în secret și ascuns ani de zile, a apărut abia după 1990, dezvăluind suferința imensă a unui spirit uriaș condamnat la tăcere. Dosarul său rămâne mărturia faptului că un regim totalitar se teme mai mult de un poet tăcut decât de o armată, pentru că ideile nu pot fi împușcate, ci doar ținute sub cheie.